Noapte...

Noapte... Parcă aș fi o bufniță bătrână și urâcioasă și urâtă. Imi place noaptea, când contururile pier și pot să recreez lumea, să simt cum sub mâinile mele se modelează un întreg Univers. Să mă plimb pe străzile goale și doar tăcerea să mă tragă de mână. Doar undeva, departe, un țipăt. Poate era Dumnezeu care, trezit din somn, s-a văzut singur. Sau țipătul unui copil purtat în trup de femeie, neputința lui de a-și opri venirea pe lume. Sunt tristă. O tristețe dulce, pe care o port cu grijă, de teamă să n-o pierd. Vreau să m-afund în ea, să-i gust toate adâncimile, să fiu murdară de tristețe. Sunt urâți oamenii când sunt triști dar, ce contează ?...sunt singură. Adică, nu. Lângă mine e Dumnezeu, așezat cuminte pe un scaun. Nu se gândește la nimeni. Se uită doar la ce a creat. Dar știu că va începe să povestească... ... « Era noapte când a venit Măiastra și mi-a spus: ’’Moșule, ești un zgârcit!’’ De ce, zgârcit? Ii dădusem zborul și cântecul. A plecat supărată. Nu înțelesesem. De ce trebuie să fie întotdeauna doi? Nu știam că se născuse cu mult, mult timp înaintea mea, un cuvânt: singurătatea. Am creat copacul. Apoi nu m-am putut opri. Un om, o femeie, o lume. Așa a început totul. » Imi plac tăcerile lui Dumnezeu. Mă apropii de el și-i mângâi părul alb. Ce trist e Dumnezeu în seara aceasta! Mi-e milă de el, de mâna lui bătrână, mi-e milă până și de pasărea bolnavă care doarme în poala lui. ... « Imbătrânește Măiastra... I-e greu zborul, un zbor prea greu pentru o pasăre, fie ea și măiastră. A zburat într-o zi prin oameni și a venit înapoi mai bătrână cu o lume. Se așază uneori în poala mea, ca acum, și plânge lacrimile oamenilor. Tu n-ai văzut niciodată o pasăre plângând. Þi se rupe sufletul... » Oftează. Dumnezeu se ridică, își strânge toți sfinții risipiți în întuneric și pleacă... I-am pus amintirea în buzunar... Parfum dumnezeiesc avea pielea mea. E noapte.... prof. Pană Carmen Gabriela