Tobosarul

Tobosarul O toba bate in departare. Un tobosar batran sta in cimitir. El e trist. Eu ii simt durerea. Stiu ce simte el in noptile acelea demonice. Stiu. M’am uitat in ochii lui si stiu. El e cel ce mi’a ingropat trupul andanc in carnea pamantului. Plangea. Si o picatura din lacrimile lui mi’a cazut in cavou. Lacrima lui ma arde. Imi incalzeste trupul rece. Ma ridic. Spre cer privesc. Si ma opresc. Trec cu viteza luminii prin imaginile trecutului meu. –Televiziunea ne’a facut sa credem asta, sa credem ca ne vedem trecutul in film. De fapt, sa stiti ca noi privim in fotografii. Il aud pe Dobrescu. –Noi l’am votat sa ne reprezinte, si el, el ce face, ne bea banii si ne mai si minte. Aud acum si pe vecinul meu. -Cum adica, noi de fapt cand ne gandim la trecut nu vedem amintirile ca si cum ar fi filmate? Le vedem in poze? Dar stai, asta e vocea prietenului meu din copilarie, Adrian de la etajul 3. -Da tata, treaba e in felul urmator: ma doare pe mine in cot de trecut, ca ce a fost, a fost, nu conteaza cum mi’l amintesc ca probabil tot beat eram. Il aud razand acum. Rade cu putere, si ii aud si pe altii razand. -Problema e ca ne’a mintit dupa ce ca tot noi l’am votat. Imi vad casa. Casa in care am copilarit. Cobor. La partier. Il vad pe tata. Rade. E in spate, la o masa langa copac. Sunt multi acolo. Rad. Acum l’am vazut trecand pe langa mine pe prietenul meu imaginar, Adrian. Imi vine sa rad. Imi amintesc de trecut. Pozele memoriei mele nu ma inseala niciodata. Ma apropii de ei. Vad pe fata tatalui meu o cicatrice. A fost operat de curand. E vara aceea. E vara aceea trista. A, a marii treceri. A murit. Nu azi. Maine. Exact in locul acela. Au trecut multi ani de atunci. Timpul a sters toate urmele. Dar acum vad. Nu in fotografii. In vise, in vise de cinema. Dar totul dispare. O lumina puternica, ma arde. Revin. E a doua zi. Toata lumea e trista. Toata lumea e adunata la masa din colt. Ii vad palaria tatalui meu. E intinsa pe jos, langa el. Simt, miros, sange. Ma vad pe mine. Am fata plina de sange, si mainile tot pline de sange sunt. M’a lovit. El. Ma lovea tot timpul. Si pe mine, si pe mama. Ii facea placere. Il intelegeam. Stiam ce simte. Si eu tot timpul il bateam pe fratele meu mai mic. Si apoi el ne batea pe toti. L’am lovit si eu. O singura data. In ziua de astazi. A fost prima data. Si ultima. L’am lovit cu un cutit direct in inima. O singura data, lama a intrat adanc. Si l’am rasucit cand l’am scos afara. Sangele a iesit afara cu putere. Ma stropeste pe fata. Si pe maini si peste tot. O vad pe mama. Imi pare suparata. Se ridica de langa el si ma loveste. Am lovit’o si pe ea. I’am taiat venele. Sus, in casa. In cada. Vreau sa ii pastrez sangele caci e sangele din sangele meu. O iubesc. Mereu am iubito. Cobor jos din nou. Langa bar. Vad doua lumini, se apropie de mine si dintr’o masina ies doi ofiteri. Ii lovesc, pe amandoi. Ma uit in ochii lor si ii mai lovesc inca o data. Si din nou ma uit in ochii lor si le miros rasuflarea alunecand. Alerg. Alerg catre viata, alerg catre lumina. Dar lumina dispare. Ma cobor, ma zgarii de crengile copacului si apoi, apoi ma impiedic. Ma ridic, ridic lopata si continuu sa torn pamant peste sicriu. E frumos sicriul acesta. E simplu. Nu e somptuos. E lemn de brad. Bun, durabil. Saracul baiat. Era tanar. Da cred ca avea probleme cu capul. Nu era el prea sanatos. Cica si’ar fi omorat parintii. Dumnezeu sa il ierte.