Poezie
Drum de soartă
O interpretare cu radacini folclorice
2 min lectură·
Mediu
Tot colindam prin neființă, cu-o floare la ureche.
Și scormoneam și căutam, să îmi găsesc pereche,
Iar floarea, în ureche-mi tot șoptea, câte zărea în cale,
Că ea, pereche mă vedea, cu neamul ei de floare!
Un vânticel, sunând in frunze o poveste, un timp ne-a însoțit.
Spunea, că mie, de pereche, o minunată adiere mi-a găsit...
L-am sărutat zâmbind șăgalnic. Pe frunte el m-a mângâiat,
Oftând cam necăjit sărmanul, că de cumnat... nu l-am luat!
Un izvoraș, plecat in lume, să stau o clipă m-a rugat.
Avea o soră printre lacuri, frumoasă și de măritat...
L-am luat in brațe o clipită, m-a răcorit cu apa-i rece,
I-am dat lui floarea... și-am zâmbit, văzând cum o petrece!
O stea, de sus, mi-a tot clipit, ca să o bag în seamă.
Și-un munte, ca să îi vorbesc, l-am urcat fără teamă!
O negură m-a-mpresurat, să nu îmi uit ființa
Să stau smerit și să accept... și viața... și sentința!
Dar eu, cu steaua... tot voiam să schimb o vorbă, două
Convins că veste mi-a purtat, de trai și soartă nouă!
Un fulger rău, m-a prăpădit, zburându-mă în șoavă
Iar tunetul, de soarta mea... își tot râdea în barbă!
Un izvoraș m-a-nconjurat. Mi-a pus pe piept o floare,
Iar vântul părul mi-a săltat, făcând gândul să zboare...
Și-am râs, dar rău și-ncrâncenat, la cerul de pe urmă
Și-n-neființ-am dispărut, schilod... ca viața, ce se curmă!
002774
0