Au murit.........

Au murit fără să știe de ce bestiile cu fețe uname i-au ales tocmai pe ei. Imaginați-vă o zi liniștită de 11 martie 2004 când toți cei care s-au urcat în acele trenuri nutreau în suflet speranța că timpul va trece mai ușor și că se vor întoarce acasă la rudele lor. Și s-au întors... în sicrie grele de plumb. Întâmparea a făcut să fiu prezentă la aeroportul Băneasa, împreună cu rudele celor decedați să ne aștepăm morții acasă. Crucile albe de lemn, cu numele lor scris timid se aplecau de durere în mâinile militarilor. Până și cerul era opac și mut iar luna n-a mai apărut de atâta suferință pe cer. Eram cu toții copleșiți. Și parcă nici lumânările nu mai vroiau să dea lumină, uitaseră să mai ardă că destul ardea sufletul nostru de atâta jale. Aici mi se opresc cuvintele, căci ele au pierit odată cu vederea crucilor, sicrielor și florilor de pe aeroport. Doar sufletul îmi mai geme, si îmi va geme până când nu-mi va mai fi suflet.