un întins perfect alb

din nou de câteva zile transformate în ani simt aceeași neliniște care-mi ruginește sufletul... și asta aprins, nebun, agonizant nici un cuvânt nu se poate ridica la ce intensitate e miezul pământului din mine. în esență, sunt o mână de elemente chimice conectate...nu! vorbite să-și dea mâinile și să danseze bizar și mistuitor până târziu în noapte... și liniștea din mine privește timidă într-un colț, nu se amestecă...e sfioasă, redusă la tăcere de mormânt. și trăiesc așa fără oprire