Vis de amintire

Se intampla cateodata sa vrei cu incapatanare sa te lupti cu timpul. Se intampla cateodata, mai rar, chiar sa si reusesti. Se intampla cateodata, in vis sau in realitate, sa ... traiesti. Da... Eram atat de emotionata cand am simtit cum trenul incepe sa incetineasca... De fapt nici nu stiu daca \\\"emotionata\\\" e cuvantul. Dar inima imi batea atat de tare incat ii simteam pulsul in tot corpul, iar obrajii imi erau rosi, si mainile-mi tremurau, si erau reci, nu stiu de ce... In mod normal, cine m-ar fi vazut asa ar fi crezut ca imi e rau sau ceva in genul asta. Dar nu, zambetul larg si sincer de pe fata mea i-a facut pe toti sa inteleaga... Am auzit totusi, ca prin vis, o batranica zicandu-i nepoatei: -I-o fi rau, maica. -Nu-i e rau, mamaie, i-a raspuns tanara care nu depasea cu mai mult de cinci ani varsta mea, e doar fericita... Cum?!, am gandit. Fericita? Nu, sunt fericita ca sunt in Romania, ca in sfarsit am ajuns acasa, dar acum am venit la Andrei, ce motiv de fericire am, cel putin deocamdata?! Nici nu-l cunosc... Gandurile mele s-au pierdut cand am auzit acel suierat final al trenului, iar cand trenul s-a oprit de tot, in acea inghesuiala atotcuprinzatoare in care nimeni nu se mai uita la mine, am simtit ca o sa explodez. \\\"Ce caut eu de fapt aici?\\\" m-am auzit intrebandu-ma. Un mosulica s-a intors nedumerit spre mine. M-am inrosit si am lasat capul in pamant. Vai ce stupid! N-am mai lasat capul in pamant de o gramada de timp si-o fac acum doar pentru ca am indraznit sa gandesc cu voce tare?! M-au apucat dracii. Pe mine. Adevarul e ca trebuia sa imi directionez inspre ceva acea energie care exploda in mine. Dar toti dracii si toata emotia, si toate bataile inimii, si tot restul, au disparut automat cand l-am vazut. Da, era acolo, si se uita usor speriat dupa mine. <@ Da, eram exact acolo unde am zis că o să fiu, adică un canalul în care se strâng toți pasagerii. Eram îmbrăcat cu bocancii mei negri (de altfel singura mea chestie de băgat picioarele în ea, în afară de papucii de gumă de 13.000 lei din piață de la tg. jiu), blugi negri (singurii ăia care mă cuprind) și un tricou tot negru. @> M-am uitat la mana lui stanga, parca as fi vrut sa gasesc acolo un trandafir... galben, dar nu era. <@ Da, nu aveam nimic în mână, eram foarte nervos și din cauza asta fumam țigară din țigară atâta vreme cât am așteptat-o. Pentru mine Oana, sau Fenomenul Uragan, cum îi zic eu prin alte scrieri de-ale mele, era pe cale să prindă contur și întrupare. Tot ce știam eu despre cum arată, era destul de vag... niște poze mai vechi, unele mai noi, și cam atât. Însă ea m-a văzut mai mult prin internet, că am cameră video la Gigel și .... na, videoconferință. Pe de o parte eram emoționat, pe de altă parte eram curios, pe de o altă parte eram sfios ca o fată mare și tot așa, în orice caz numai în apele mele nu mă simțeam. @> Pana sa-i ajung in fata, m-a vazut si el. Eram, sunt sigura, rosie la fata, si zambeam, sar asta nu era o chestie controlata. Iar el ma privea, si avea ochii mari si curiosi si o privire intensa, parca vroia sa se asigure ca sunt eu si in acelasi timp parca nu-i venea sa creada, ca eu, fata compusa numai din biti, chiar exist in carne si oase, acolo, in acelasi decor cu el. Acum, ca povestesc, pelicula amintirii se desfasoara in mintea mea ca si cum totul s-ar fi petrecut cu incetinitorul, cel putin acele prime momente de inceput, dar de fapt nu era asa. De fapt totul, si timpul, si multimea din gara, si harmalaia din jur, totul se misca extrem de repede. Dar eu nu puteam intelege acea miscare atunci, ma intersa prea putin. <@ \\\"Ooops! Io-te-o, bă, veni!\\\" mi-am zis, ca de obicei vorbind cu mine atunci când altceva mai bun nu am de făcut. Păi, nici nu eram greu să o recunoști, îmi făcusem griji degeaba. Eu, de felul meu, sunt un tip cu capu\\\' pe umeri, și nu mă pierd în fața vreunui director de Suntel sau BCR, dar cred că orice fată mă poate rușina din prima, și asta numai dacă se uită la mine. Așa sunt eu. Și mă enervează chestia asta la culme. @> Cand am ajuns in fata lui, imi zambea. <@ De ce zâmbeam? De bucurie,fără nici un alt motiv și zâmbetul meu era deschis, da, dar în același timp cred că eram și un pic tâmp. Până la urmă eu... ajunsesem să mă întreb pe drum toate întrebările cretine și stupide și idioate din lume, începând cu \\\"la ce o fi alergică\\\" și terminând cu \\\"bă, da\\\' oare e bine că m-am îmbrăcat în negru?\\\" Și cum canci răspunsuri, ajunsesem până la urmă la normal și firesc: \\\"bă, acu\\\' ce-o fi, ofi, măi Porumbe, ce tot agiți așa!?\\\" @> Fara nici un cuvant m-am intins spre el, si am fost oarecum surprinsa sa vad ca si el s-a intins spre mine. Ne-am oprit fiecare buzele pe buzele celuilalt. Nu, n-a fost nimic mai mult. Nu atunci. <@ Of, când îmi aduc acum aminte, a fost cel mai firesc lucru pe care-l puteam face. După atâtea }{ pe internet, era clar cazu și de unul real. Așa că ăsta a fostu unul apăsat! @> Apoi, ne-am smuls și am plecat de acolo. Nu-mi amintesc primele cuvinte. Pluteam, totul era ireal iar eu eram atat de fericita sa fiu cu el incat atentia mea nu mai era concentrata pe cuvinte, desi in tren ma intrebasm adesea ce am sa-i spun si tot asa. <@ Băi, pe internet totul era așa ușor! Mai aveai timp să te mai uiți pe o pagină, mai băgai o minciunică că merge prost și de aia nu se vede repede ce scrii, plus că aveai, tataie, timp să te gândești. Dar în viața reală, acolo unde totul este real-time, nu mai merg învârteli și vrăjeli de astea. Și pentru că tocmai ce ieșisem din clădirea gării, m-am oprit și s-a oprit și ea în fața mea, și eu am împuns-o cu degetul arătător, exact așa cum ai încerca duritatea unui material. Iar eu am zis, de parcă degetul meu ar fi fost contor Geiger-Roentgen cu infraroșu și cu senzor termic, de distanță, și desigur, cu autofocusare: \\\"deci așa arăți\\\". Iar ea s-a hlizit toată, pentru că gestul meu a fost stupid și copilăros în același timp, și imediat s-a realizat între noi o legătură care altfel, pe internet, nu s-ar fi putut realiza niciodată. Poate că ăsta a fost cel mai important imediat-lucru care s-a întâmplat, pentru că a deschis canalul de comunicație între noi, și apoi de aici chit-chat exact așa cum spune și ea... @> Am plecat din gara, si imediat Andrei si-a intrat in postura de gazda, si mi-a relatat situatia de la el de-acasa, si unde puteam eu sa fiu \\\"cazata\\\". <@ Da, situația era așa, o țâră mai complicată, pentru că la mine acasă este sediul unei reviste, și din cauza asta nu stau numai eu acasă la mine, ci încă cinci oameni, așa că de toți suntem șase. În trei camere. Desigur, camera mea este camera mea, și nu o împart cu nimeni! Iar Oana, indiferent ce și cum, urma să stea la mine în cameră. @> -M-ai intrebat mai demult daca eu cred ca o fata si un baiat pot dormi in acelasi pat doar din... romantism, iti amintesti? <@ Cu Oana am vorbit despre de toate, despre sex, despre eterna noastră temă: realism vs sentimente, despre știri, despre foștii prieteni și actualii și nimic nu ne scăpase. Nu-i nici o mirare astfel că și despre sex am vorbit. :) @> A fost surprins de intrebarea mea, iar fata lui a fost atunci atat de dulce... Da, eu cand sunt obosita sau emotionata, taman atunci da realismul in mine, atunci sunt extrem de directa si atunci pun punctul pe i, in whatever it is. <@ Firește, eu îi explic, o iau de departe, îi torn povești, și ea trece direct hodoronc-trons la \\\"... și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe\\\". @> -Eu n-am batut atata drum ca sa stau departe de tine, vreau sa stau in aceeasi camera cu tine, si vreau sa dorm cu tine in pat. De altfel ti-am spus asta si inainte. -Da... dar pe net era altceva decat acum, cand suntem fata in fata... <@ Da, bă, internetu\\\' ăsta, bată-l-ar cucu să-l bată! Acolo toată era toată relația mea cu Oana, și în imaginea pe care o aveam fiecare despre celălalt. Dar asta e nimic față de viața reală. Dacă acolo am întrebat-o direct dacă vrea să se culce/doarmă cu mine, acum nu aș fi putut să o fac pentru nimic în lume. Nici măcar pe departe, prin învăluire. @> Vai, el chiar era timid, si vai cat de mult imi placea chestia asta! <@ Mie nu. Asta e o fază la care mă urăsc, și în general, eu mă iubesc pe mine însumi. Mai puțin faza asta și încă câteva, dar mai puțin importante. @> Am ajuns la el, i-am cunoscut cativa dintre prieteni, <@[tângălăii lucrau la editare, și le-am pus în vedere să nu se zgâiască la ea, totuși] @>, mi-am lasat ghiozdanul la el in camera... <@ \\\"Oana, fă cunoștintă cu camera mea; camera mea, fă cunoștință cu Oana\\\". \\\"Ah, dar parcă ne cunoaștem de undeva, parcă ne-am mai văzut\\\", \\\"Da, tot ce se poate, dacă avem cercuri comune, tot ce e posibil\\\". La fel a făcut Oana cunoștință și cu Gigel, care de altfel s-a arătat foarte curios și a pâlpâit din toate ledurile la ea. Dar Oana era acolo numai pentru mine...@> Da, camera lui era asa cum o stiam, asa cum o vazusem in atatea nopti inainte, o cunosteam, doar ca era o senzatie ciudata sa nu o mai vad din umbra unui calculator din cealalta parte a lumii si chiar sa fiu acolo... El inca se purta... ciudat. Ciudat,pentru ca alt cuvant mai bun nu gasesc. Era bucuros ca sunt acolo, dar era ceva care nu il lasa sa se poarte natural, desi il vedeam ca incearca. <@ Fleoșc! Păi... god! do I hate me or what!? Și și-a mai și dat seama... @> Si i-am studiat cu inca mai multa atentie camera, si toata casa de altfel. Aveam in mine o sete de cunoastere, de a il cunoaste, care cuprindea toate capitolele posibile, inclusiv mediul in care traieste si deci casa lui, o pornire de a il cunoaste pe care nu i-o puteam exprima. <@ Ok, moment de relaxare, pentru aici iară au fost povești de spus, despre pescar, despre păpușa cea cu ochii sparți și fără corp spânzurată de bec, despre posterele mele cu gagici, despre cdurile mele, și așa mai departe, iar eu m-am arătat foarte cooperativ la domeniul ăsta, pentru că nu era nimic de profunzime. Doar suprafața. Cred că cel mai mult mă mira întrebarea: ce vrea de la mine? Numai să mă vadă? Asta e puțin... nu, tre\\\' să fie altceva, ce eu nu mă prind... @> M-a intrebat daca vreau sa mananc, si pe mine m-a amuzat intrebarea lui, atat de \\\"reala\\\", de pamanteana intr-un fel, si de ce nu, atat de fireasca. <@ Și-așa nu aveam cine știe ce de mâncare, mult mai ușor mi-ar fi fost să mergem la un restaurant undeva prin oraș.@> Nu, n-am vrut sa mananc. Totul era prea nou, prea exciting, prea minunat ca sa imi ocup timpul cu mancarea. Eu vroiam sa plecam intr-un parc, dar nu i-am spus-o, am asteptat sa o spuna el. Si, da, intr-adevar m-a intrebat daca nu vreau sa mergem intr-un parc. <@ Devenise casa mea închisoare, și nu mai suportam pereții și toate celelalte și am simțit nevoia să evadez, să mă duc altundeva, unde nu am fost până atunci, să fim undeva pe teren neutru. Da... un parc. Eu prin parcuri nu am fost mai niciodată, așa că... chiar că ar fi fost teren neutru. @> Am plecat, si pe strada m-a luat de mana. <@ Don\\\'t ask de unde atâta tupeu pe mine. Cred că de fapt ea mi-a cerut-o, sau așa am vrut eu să-mi închipui că vrea, ca să am curaj. Și în plus, chiar vroiam să o fac. Dar cum, vere, așa, hodoronc-tronc? @> Am zambit, dar nu m-a vazut. Si nu era un zambet de victorie sau ceva in genul asta, dar era un zambet fericit, simplu. <@ Ba, eu cred că zâmbea și de mine... un pic, acolo. Știu eu că pe fete le distrează asta... @> Da, si imi amintesc ca ma auzeam vorbind, si ca atunci de fapt mi-am dat seama ca eram mai emotionata decat as fi vrut sa recunosc, chiar si in fata mea. Da. Nu stiu cum am ajuns sa vorbim despre cele doua cai de cunostere: cea subiectiva si cea obiectiva, si diferentele dintre ele. Era o transformare interesanta a discutiilor anterioare despre umanism si realism, si trebuia sa fie asa, caci nici unul dintre noi nu avea inca tupeul la discutii atat de directe ca pe net, acum, ca eram fata in fata. Imi amintesc, ce ciudat, argumentele fiecaruia, pro si contra subiectivitate sau obiectivitate. Am inceput de la o discutie prea departata de noi, cu argumente de genul \\\"omul este o personalitate dinamica, mai mult sau mai putin flexibila, dar inainte de toate este o personalitate. Si o personalitate personalizeaza. Asta ii e menirea. Dar, cu toate astea, incearca sa vada lumea mai clar, mai limpede, de-aia cauta tot timpul calea spre adevar, si asta se face prin obiectivism, printr-o intelegere a lucrurilor in esenta lor\\\" sau \\\"exista o notiune in dreptul roman care spune ca daca pentru ceva exist aun singur martor, atunci el nu exista. De la acest concept s-a ajuns la marea generalizare ca ceea ce spun \\\"martori peste martori\\\" ajunge sa defineasca pana la urma obiectivitatea. Si la ce se ajunge?la generalizari multumitoare care rezolva de fapt un cumul de orgolii ranite. Tindem sa fim obiectivi pentru a nu ne fi contestate opiniile si asa intram intr-un sablon cultural. Da, e bine sa fim obiectivi, poate, dar asa nu facem decat sa eliminam dintr-o judecata acelel elemente care ne tradeaza felul de a fi\\\"... <@ Cea mai interesantă parte a primei zile, poate. Pentru că, ciudat, mi-a îndepărtat mintea de la gânduri stupide de emoție, și pentru că au început să lucreze alte compartimente, la care mă știu mai tare, m-am dezghețat de tot până în parc. Și când am intrat pe poartă, deja era cel mai firesc lucru să o țin de mână și chiar îmi plăcea. Avea niște degete lungi, lungi și subțiri, care parcă se încolăceau în jurul degetelor mele boante și groase, de programator. Chestia asta îmi plăcea, era ca un sărut al mâinilor noastre. Iar de atunci, când s-a putut am ținut-o de mână pe oriunde am mers. Amândoi știam de la început cât are să dureze vizita ei la mine, doar 2 zile, și fiecare din noi vroia să exploateze la maxim cele 2 zile. Și... deja eram cuprins de dorința arzătoare să o cunosc, în adevăratul sens al cuvântului, să-i sorb fiecare cuvânt și să mă mir de întruparea aievea a biților de pe internet... Deja totul era ca o poveste, și numai un picolitru din mine era trist, pentru că poate asta ar fi fost ultima poveste pe care mi-aș permite să o trăiesc. Dar în rest, eram deja în paginile poveștii, și nu era între noi nici un balaur, nici o vrăjitoare urâtă, eram doar noi, pe plaiurule poveștii. Cred că amândoi am vrut să fie totul imaculat și frumos și vesel și plăcut ca-ntr-o poveste, pentru că erau numai 2 zile... atât de puțin! @> In jurul nostru, flori si verdeata. Le vedeam doar cu coada de ochi, ca si tot ce ma inconjura in acel peisaj minunat, in acel oras pe care de atata timp vroiam sa il vizitez dar niciodata nu apucasem, si asta pentru ca, totusi, nu aveam ochi decat pentru el. Ne-am oprit pe o banca. Acum, ca m-am uitat, aproape ca am exclamat, cu uimire \\\"vai, ce frumos e totul\\\". [iar in vocabularul meu uzual cuvantul \\\"vai\\\" nu exista:)] Ne-am sarutat. Deodata. Nu pot sa spun ca nu ma asteptam la asta, dar ideea ca asta chiar se intampla m-a ametit. Eu de obicei nu am probleme in a ma folosi de cuvinte pentru o exprimare cat mai exacta, dar de data asta, cand ma gandesc la acest sarut, imi e greu sa il descriu. <@ Soft, deep, long, absolut... Era un sărut tandru, pentru că ne iubeam, eram în povestea noastră, și nimeni nu exista acolo în afară de noi. Îmi plăcea tot la ea, părul ei cel lung și drept, umbra buzelor ei, textura pielii și tot. @> Ne-am intors acasa. Nu stiu el, dar deja eu ma simteam extrem de apropiata de el, si intr-adevar simteam ca il cunosc de jumatate de an, si ca jumatatea asta de an inseamna mult de vreme ce ne-am \\\"vazut\\\" aproape in fiecare zi, fie pe chat, fie prin mailuri, fie doar prin ganduri... Da, ma simteam bine cu el. Extrem de bine. Eram in largul meu, si eram bucuroasa sa fiu acolo, fericita sa fiu cu el... <@ Iar eu mă miram pe mine însumi cum de după atât de puțin timp petrecut împreună, mă simt atât de firesc. Și pentru asta îi sunt și-i voi fi recunosctor pentru totdeuna. @> Am fost bucuroasa sa vad ca nu se poarta diferit cu mine cand suntem numai noi doi decat cand mai sunt si altii in jur, mai ales daca acesti altii sunt prieteni ai lui. S-a facut seara, si eu nu am vrut sa ma uit la televizor. Era un film pe PROtv care altfel mi s-ar fi parut interesant, dar in seara aceea nimic nu mai conta, nimic in lume, decat Andrei si cu mine. Asa ca am plecat la el in camera. Eu am inchis usa. Eu. Nu stiu de ce am facut asta, si am fost singura surprinsa de gestul meu. Dar, oricum, am facut-o. <@ Amândoi vroaim să fim departe de gălăgie și de alții. Pentru că zilele alea două nu au avut decât numele noastre scrise pe ele, și nimic mai mult. @> A dat idiotenia in mine! Altceva mai inteligent nu am gasit sa-l intreb decat despre Tzitzi. Si asta acum, cand chiar nu vroiam sa aflu. Andrei s-a uitat lung la mine, si a intins o mana spunandu-mi: \\\"Vino-ncoace\\\". <@ Vai ce m-a lovit cu întrebarea asta! Ca vaca aia bună de muls, care după ce dă o găleată de lapte, dă cu copita în ea și o rostoarnă! Iar eu am fost siderat de întrebare, pentru că numai la așa ceva nu mă așteptam, și mi-am zis, \\\"ok... let\\\'s skip this part\\\". Așa că am sărit firesc mai departe. @> In mod normal cuvintele astea au in ele orice ai vrea, numai romantism nu. Dar atunci au sunat atat de frumos, nu stiu de ce... M-a luat in brate, si ne-am sarutat. Era asa o liniste frumoasa... Dar care trebuia oprita cu ceva, pentru ca... mi-e greu sa explic cum sau de ce, dar trebuia. Andrei a pus o caseta cu CARGO. Da, Cargo este formatia mea preferata, si el stie asta, si acum si lui ii place, si asta ma bucura, caci intr-adevar are ce sa-i placa! <@ Era un sărut al pecetluirii, al sigiliului, al închiderii. Atunci s-a închis lumea din jurul nostru, și noi ne-am închis în ea. Nu mai rămăsese nimic, am plecat, era deja înspre seară... @> M-a rugat sa-l astept putin si... a plecat. Eu am ramas cu ochii pironiti be geam, si ma simteam atat de bine acolo, la el in camera. M-am uitat lung la Gigel, cel care a facut posibile intalnirile noastre (alaturi de Radoi, dar el era acum departe). Da, si prin mine Radoi l-a iubit pe Gigel... [uite ca exista si calculatoare gay:)] Daca tot nu aveam ce face am profitat de ocazie si mi-am schimbat tricoul, cu un hanorac negru fara maneci, pastrandu-mi pe mine blugii cei albastri. Toata ziua vremea fusese frumoasa, de ce acum mi se parea ca urmeaza sa ploua? Na, poate ca e doar o senzatie, ce ciudat... M-am asezat pe pat, si nu m-am simtit deloc stinghera, dar imi parea rau ca locul in care urma sa dorm avea un nume pe care eu orice-as fi facut nu i-l puteam schimba: \\\"gaura de pat a lui tzitzi\\\". <@ Aproape adevărat. Pentru că în patul meu nu există nici o gaură a nimănuia. Celebra gaură a lui Tzitzi se află undeva prin alt pat, cel din camera cu televizorul și... nu avea nimic de-a face cu patul meu. Și nu știu ce tot țipam la tângălăi, ca... @> A intrat Andrei. I-am auzit vocea dinainte de a intra si m-am bucurat ca vine. -Te asteptai sa fiu altfel? l-am intrebat de cand a intrat. -Nu. <@ Prea o cunoscusem de dinainte... era exact ca în poze, radioasă și frumoasă. @> Raspunsul lui m-a facut sa sar de pe pat. Mi-a trebuit o putere mare de autocontrol ca sa nu sar pe el, de-a dreptul. L-am rugat sa imi arate cum si unde isi pastreaza documentele din cartea lui, si ce a scris despre mine. Nu a vrut sa-mi arate. Ma asteptam la asta. Dar ma asteptam sa imi spuna sec ca nimeni nu are voie sa citeasca nimic mai mult decat este pe net. <@ Ciu-ciu, și asta chiar că nimeni nu are voie să vadă. O politică destul de înțeleaptă, multe firme tac mâlc, pentru ca apoi să explodeze pe piață. Dar în cazul meu este altceva... Cartea mea nu se va termina niciodată și chiar dacă m-aș hotără să scot primul volum ... tot nu sunt convins că aș face the right thing. Sunt multe chestii în cartea mea care ar putea răni o grămadă de oameni, pentru că înainte de toate, este o carte a sincerității totale și nemascate de nimic.@> In schimb, mi-a spus ca capitolul \\\"Oana\\\" nu este unul terminat, ci unul abia inceput in viata lui si deci si in carte, si ca ce a scris pana acum este neimportant in raport cu ce simte ca va scrie de acum inainte. Cu ce simte ca va scrie de acum inainte. Cu ce simte ca va scrie de acum inainte. Cu ce simte ca va scrie. Cu ce simte... de acum inainte. Cu ce simte. Simte. Simte. Simte. Asa a batut ecoul spuselor lui in fiinta mea. Dar Andrei nu ma iubeste pe mine. Si nici eu nu il iubesc pe el, daca l-as iubi de-adevaratelea sentimentele mele ar fi atat de frumoase, atat de puternice, atat de sincere, atat de pure si atat de emotionante incat ar fi imposibil ca el sa nu ma iubeasca la randu-i. <@ Iubire gheboasă. Pentru că eu o iubesc pe Oana, ea este lumina tuturor nopților mele petrecute pe internet, și... apoi, am găsit-o foarte cunoscută... parcă o știam de o vecie. @> Cand se intorsese, inainte, adusese o sticla de vin. Rosu. Dulce. Asa cum imi place mie. Credeam ca va uita, chiar credeam ca pana la urma va uita. Dar nu a facut-o, si mi-a placut asta. <@ O fi memoria mea slabă, dar unele lucruri nu le uit, mai ales că eu nu mă dau în vânt după vinul roșu, cel mult rosé... preferatul meu este Tămâioasa Românească, și cu cât e mai vechi, cu atât mai bine. De fapt, mai aveam prin frigider și o sticlă de Garrone Rosso, că mai știu că-i place și vermorelul... @> -Eu nu vreau sa sex cu tine, pentru ca pentru mine sexul este sinonim cu dragostea. Dragostea..., i-am spus deodata. -Stiu, mi-a raspuns. Vocea nu l-a tradat, dar am vazut in ochii lui tristetea. -Vreau sa te sarut, am soptit. <@ Șoapta ei m-a înfiorat, pentru că am simțit-o ca fiind instinctivă, și mie îmi e frică de instincte la fel de mult cum îmi e frică de sentimente. Și era plină de regrete față de lume, așa cum este ea construită în jurul meu, și plină de dorință, pentru că așa tocmai ce construisem noi o lume în jurul nostru... În orice caz, eu nu eram pregătit pentru așa ceva, pentru că una este un sărut în parc, alta este un sărut la mine în cameră, cu ușa închisă... Dar atunci și eu am dorit-o și... @> Si-a intors capul spre mine, iar expresia lui imi spunea \\\"si ce te opreste, Oana?\\\" M-am indreptat spre el cu o aparenta incredere in mine de care nu cerdeam sa pot da dovada. Mi-am incolacit bratele in jurul gatului lui, si l-am privit adanc in ochi. Zic \\\"adanc\\\" pentru ca am vazut multe atunci in ochii lui. Ne-am sarutat. Mainile mele au alunecat pe spatele lui, mainile lui imi mangaiau parul desfacut. Am stat acolo, sarutandu-ne, o eternitate. <@ Eram pe pat, dar stăteam sprijiniți cu spatele de zid, apoi am ajuns față în față, dar inima se zbătea în mine ca vrăbiuța prinsa. @> Imi amintesc si amintirea nu ma lasa sa imi continui povestea, pastrandu-ma in amintirea acelui sarut. Se purta cu mine de parca eram o floare delicata de care el trebuie sa aiba grija. Si il iubeam pentru asta. Dar, vezi tu, sa-i fi spus \\\"I love you\\\" suna fals intr-o lume in care manusile limbii engleze nu isi aveau locul, sa-i fi spus \\\"te iubesc\\\" ar fi fost inca si mai greu, de vreme ce nici in ruptul capului nu mi-as lasa inima sa il iubeasca daca el nu m-ar iubi din toata puterea sufletului lui. La un moment dat am scancit, simtind nevoia sa ii spun ceva, dar nu stiam ce sau cum. A tresarit. Eu... m-am eliberat din bratele lui si m-am dus la geam, mi-am lipit mainile de sticla aceea pe care as fi vrut sa o gasesc rece. <@ Nu vroiam să o pierd din acea îmbrățișare, era prea frumoasă și aproape nepământeană! Așa cum stătea la geam, părea că nu face altceva decât să comunice cu lumea mea... să-i zică că este acolo, înăuntru, și parcă în același timp vroia să evadeze lin și privea pe geam la curtea blocului scăldată de un bec de sodiu chior...@> M-a urmat, si s-a oprit in spatele meu, aproape lipit de mine. Mi-a luat mainile in mainile lui si le-a ridicat sus, deasupra capului. <@ Dar eu nu am vrut să o las să fie tristă, și nici să plece de la mine din cameră... Așa că...@> Apoi mi-a lasat mainile acolo, iar pe-ale lui a inceput sa le plimbe, incet, foarte incet, in jos, conturandu-mi cu ele intreg corpul. Mainile lui s-au oprit pe-aproape de genunchi. Era... nici nu stiu daca ma atingea sau toate senzatiile veneau din interiorul meu iar el doar imi contura umbra. Ii simteam respiratia in parul meu, il simteam atat de aproape incat eram extrem de constienta ca respiram acelasi aer. Si nu stiu in ce masura gestul lui fusese sexual si in ce masura fusese de cunoastere. Vroiam sa il sarut. Extrem de mult vroiam asta, si totusi nu am avut puterea de a ma intoarce. <@ That was the game... și ea a știut asta, și și eu am știut-o. Atunci mi s-a descoperit pentru prima oară. Pentru că vibra în mâinile mele.@> Nu cred ca imi era frica, cred ca ma simteam prea minunat ca sa risc sa pierd acel sentiment. Da, un pic imi era frica, dar el nu a stiut-o. Imi era frica sa ma intorc si sa vad in ochii lui dorinta de sex, nu un sentiment cald si pasionat de barbat indragostit. <@ Eu nu eram acolo decât pentru ea. Iar ceea ce făceam nu era decât pentru ea... și-mi plăcea să dăruiesc din mine pentru cunoaștere. @> Nici nu stiu daca am apucat sa imi constientizez atunci toate gandurile astea, caci eram putin prea constienta de apropierea lui... Nu vroiam sa fac dragoste in noaptea aia, sau nu vroiam sa sex, cum zice el. M-a purtat ca pe o floare pana in pat. Oricat m-as gandi, nu pot descrie altfel decat cum am facut-o: \\\"ca pe o floare\\\". Eram... parca purtata printr-un vis. Da, un vis. In mintea lui nu era sex, daca ar fi fost exact in acelasi moment l-as fi oprit. Nu. In mintea lui vorbea inima. Nu ca ma iubea, nu, asta nu era nici posibil si nici macar preferabil. Dar avea ceva dulce in gesturile lui, ceva cutremurator, ceva pornit dinauntru, din locul acela cald si atat de sensibil numit inima. Parca ar fi vrut sa-mi sopteasca ceva cand mainile lui mi-au atins pentru intaia oara sanii, si cand s-a oprit putin sa-mi simta bataile inimii, dar cuvintele i s-au oprit in gat. M-a intristat asta, dar in acelasi timp mi-a adus un vag zamet pe fata. -De ce zambesti?, mi-a soptit sarutandu-ma. -Pentru ca nu-mi spui. -Te vreau! Imi era ciuda, de-adevaratelea ciuda. Stiam ce vrea sa-mi zica, sau macar credeam ca stiu, si el... imi spunea ca ma vrea. Am vrut sa-l intreb daca vrea sa se culce cu mine. Dar nu am vrut sa sune ca o invitatie, ca nu de-aia intrebam, plus ca fiind acolo, la el in pat, cercetandu-ne si dezmierdandu-ne unul pe celalalt, ar fi fost destul de dificil sa-mi raspunda \\\"nu\\\". <@ Da, cel mai bine în general este să nu plec de la ipoteza că cineva vrea să se culce cu mine, pentru că atunci totul devine vulgar și anacronic. Atât de multe se întâmplaseră în ziua aceea! De la venirea ei până atunci, nimic nu era altceva decât cunoaștere.@> Toata supararea din mine s-a risipit insa, pe masura ce ma topeam in mangaierile lui. Si topita am fost:). Bine, nu am facut dragoste atunci, si asta pentru ca ii spusesem mai devreme ca nu vreau asta, iar el mi-a respectat dorinta. Dar am adormit la el in brate, si m-a facut sa ma simt asa cum inteleg eu fericirea, m-a ridicat pana la cer si m-a invelit in stele. Imi amintesc cand, obositi fiind si intinsi in pat, imi mangaia parul si fata cu o tandrete care m-a facut sa tresar. L-am privit adanc in ochi, si poate ca m-am inselat, dar am vazut acolo, in spatele ochilor lui, atatea cuvinte si sentimente nescrise, nespuse... Nu era dragoste, ar fi fost prea frumos sa il iubesc si sa ma iubeasca, dar ochii lui imi sopteau... \\\"as vrea sa zbor ca sa te imbratisez cand iti desfaci aripile, as vrea ca asa cum stai acuma in fata mea sa imi ramana imaginea ta in inima, as vrea sa fiu intotdeauna langa tine ca sa te pot sprijini cand norii care iti sprijina fericirea nu vor mai fi in stare sa te tina, as vrea sa adorm numai pentru ca stiu ca te pot visa, si as vrea sa ma trezesc apoi gandindu-ma la tine, as vrea sa fiu vant ca sa iti port gandul departe, as vrea sa stiu ce p**** masii se intampla si de ce am senzatia ca simt ceva pentru tine si de ce nu stiu ce fel de sentiment e asta si ce nume are\\\"... <@ Oana era super-tare la iubit... pentru că se dăruia și știa să accepte darul. Și ne-am iubit din zorii nopții până-n zorii zilei, și numai atunci am picat la somn... @> Si daca toate astea mi s-au parut, au avut loc doar in imaginatia mea, vreau ca niciodata sa nu aflu neadevarul lor, caci inima mea si intreaga-mi fiinta vrea cu atatea ardoare sa le creada. Let me put it this way, parafrazand niste vorbe memorabile de-ale lui Costin: asta este adevarul meu. Ce m-a trezit a doua zi dimineata au fost cateva acorduri din Vama Veche. Am deschis ochii lenesa in miscari, si am vazut ca nu mai era langa mine. M-am intins alene, fara sa ma grabesc, si cand mi-am deschis din nou ochii l-am vazut privindu-ma si zambindu-mi. \\\"‘Mneata\\\", i-am spus, cascand inca. In ziua aia vroiam sa vad Timisoara, sa vad cat mai multe din oras, pentru ca adevarul este ca nu mai fusesem niciodata acolo si nici nu stiam cat de curand urma sau nu sa ma intorc. Iar Irina si tata si Cecilia si Adriana si Eddy si Dan si Radu imi povestisera lucruri foarte frumoase despre oras, vroiam sa vad, sa stiu, sa simt. Eram atat de fericita incat as fi putut sa urlu sau sa dau lectii de zbor chiar si ingerilor, sa transform o ruina intr-o lume, sau sa urc pana la norii cei aprigi sa le cer ploaie pentru a imi astampara setea de infinit... <@ se vedeau toate astea pe fața ei și pe mine m-a impresionat asta. Îmi place să fiu lângă cineva care simt că trăiește, că are sentimente, că vrea ceva de la viață, eu fiind tocmai contrariul tuturor acestora. Un fel de urs posomorât, care hibernează mai tot timpul... @> Da, curand am plecat de-acasa, si trebuie sa fi aratat foarte fericiti sau ceva orcium trebuia sa fie special cu noi, caci erau atat de multe capete care se intorceau dupa noi pe strada, zambindu-ne cu bunavointa si parca cu nostalgia unei frumoase tinereti, la care majoritatea se gandeau la timpul trecut... Stii, mereu am considerat ca timpul poate sa treaca pe langa noi, dar viata nu are voie. Traiam acea... sa-i zic \\\"experienta\\\", numita Timisoara, cu o fericire molipsitoare. Ma simteam ca fiind intr-un azur fara pata, totul era armonie. Am vorbit atatea ca nu mi-ar ajunge un caiet sa le povestesc pe toate. Cel putin eu asa le-am simtit. Am deschis eu o discutie la un moment dat, imi amintesc, despre niste cuvinte ale lui Camil Petrescu, si am fost putin surprinsa de modul lui de a intelege acel citat, atat de apropiat cu viziunea mea referitoare la aceleasi vorbe din \\\"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi\\\". Da, si m-am bucurat sa fiu surprinsa atunci. <@ Da, și eu îmi aduc aminte... @> Da, ne-am plimbat aproape toata ziua, cu un stop intr-un bar la o bere, altul la umbra unui copac stufos inconjurat de niste flori micute si multicolore... Lumea mea era el, iar lumea lui eram eu, si asta parea chiar firesc, si totul in jurul nostru stralucea si plesnea de viata, stralucire, fericire, si, de ce nu, dragoste. In primele ore ale amiezii, cerul s-a intunecat deodata. Si a pornit sa cada o ploaie calda si puternica, ploaie de vara. Nu am incercat sa ne ascundem de ploaie, vai cat de mult mi-a placut ca nici el nu a zis sau facut ceva ca sa ne ascundem de ploaie. Hainele, parul, fata, in mai putin de doua minute toate erau impovarate de apa. Iar noi, de mana, mergand in continuare, si daca imi amintesc bine chiar am incetinit pasul. <@ Îmi place în ploaie, e un semn de răzvrătire și de iubire, pentru că Oana arăta super-bestial în plouată, era atunci înainte de toate rebelă și îmi plăcea asta la ea la nebunie. @> In jurul nostru, umbrele, mai mari, mai mici, oameni grabiti sa se ascunda de teroarea lichida, altii, la adapost deja, ne priveau inmarmuriti de sub cateva stresini, din masini sau autobuze, din scari de bloc, din baruri si cofetarii... Ploaia ne ingreuna genele si ne facea aproape sa nu mai vedem, iar urechile ne erau asurzite de necrutatorul zgomot al picaturilor biciuind asfaltul. -Eu vreau in parc, ti-am zis. Mi-ai zambit, si ai cotit pe prima strada, indreptandu-te spre locul rugamintii mele. Intr-o ploaie de vara, verdele copacilor devine mai verde; pletele lacului devin mai vii si mai zbuciumate, aleile parcului devin mai goale, dar mai romantice, mai visatoare, mai proaspete, mai frumoase. Ploua cu putere, o dragoste neimplinita putea fi sub acei stropi dusa pana la nebunie, biciuita, atacata, iar inima ei, singura, putea fi sparta in milioane de bucati. Imi amintesc ca am trecut pe langa o biserica. Ploaia ii dadea asa un aer gri, vechi, misterios, ca intr-o poveste de dragoste medievala. La un moment dat te-am oprit. Decorul era absolut ca luat dintr-o alta bucata de lume, dintr-un alt timp, iar noi... purtati in vis fara de veste. Ploaia ne spala cioburile si pacatele si ne mangia in timp ce sarutul nostru ar fi facut orice persoana care ne-ar fi vazut sa lacrimeze de intensitatea scenei. Nu ne era frica de ploaie, ca tuturor oamenilor obisnuiti, pentru ca noi eram doi si ea singura, pentru ca ploaia ii ataca numai pe nefericiti, pentru ca ploaia ingenunchia in fata noastra. Cei care au curajul sa infrunte ploaia, de obicei isi cauta cu disperare picatura; noi... noi nu. Nu aveam motiv. Picaturile noastre cotropisera deja lumea. Plini de apa, dar si de buna dispozitie, ne-am intors acasa. Nici nu mai stiu cat era ceasul.. Sa fi fost 4? Sa fi fost 5? Nu mai conta... Ne-am schimbat in niste haine uscate, si ne-am asezat la televizor la nu stiu ce comedie. Nu stiu daca chiar era atat de bine facuta comedia raspectiva sau daca numai mie mi s-a parut asa, dar am ras cu toata inima la ea:). Si, la un moment dat, m-am ridicat si i-am intins o mana, sa vina cu mine. \\\"Pai ce-i? Unde mergem?\\\", m-a intrebat. \\\"Vino\\\" a fost tot ce i-am spus. Ne-am dus la el in camera, iarasi eu am inchis usa in spatele nostru. I-am dat drumul la mana, si a ramas nedumerit in mijlocul camerei. M-am asezat pe pat, si acum eu am fost cea care a zis: \\\"Vino-ncoace\\\". As fi vrut sa spun altceva, nu stiu ce, dar numai de asta am fost in stare. A venit, s-a asezat incet langa mine, m-a privit in ochi, mi-a dat parul la o parte de pe fata, si m-a asteptat. Sunt convinsa ca stia ce vreau, dar trebuia sa aiba o confirmare. Atunci am facut dragoste. God! cum imi amintesc! A fost superb, cu toate ca eram putin inhibata de faptul ca eram atat de neexperimentata, cu toate ca ma temeam ca n-am sa ma ridic la nivelul asteptarilor lui... M-am lasat condusa de el, condusa de sentimente, condusa de instinct, si de dorinta mea, si... Acum e doar o amintire, caci tine de trecut. Dar ma infior amintindu-mi acea dupa-amiaza, acea seara, acel amurg, acea noapte... Am stat mult de vorba in noaptea aceea, a fost si multa dragoste atunci insa, a fost... Singurul meu regret este ca trebuie sa spun \\\"a fost\\\", ca acum nu mai exista decat la timpul ideal al amintirii. <@ Mie nu mi-a mai rămas nimic de zis aici, așa este cum ai povestit tu. @> Dimineata urmatoare, insa, totul parea trist in jur, iar in mine se concentra tristetea tuturor oamenilor, obiectelor si peisajelor din jur. Trebuia sa plec astazi. Primele ore ale zilei au trecut pline de fericire si implinire, cel putin pentru mine, dar si de constientizarea iminentei plecari. Drumul spre gara a fost cel mai aiurea moment al intregii excursii numite Timisoara. Mult mai aiurea decat, cum s-ar fi asteptat Andrei, drumul de la gara pana acasa, atunci, la inceput, un inceput care acum parea atat de departe de vreme ce simteam ca intreaga mea fiinta este si va ramane in Timisoara... Nici eu nici el nu prea stiam ce sa zicem. Culmea e ca ne-am mai revenit dupa ce am ajuns in gara, asteptand trenul, dar drumul spre gara a fost intr-adevar cu un nod in gat pentru amandoi. In gara, imi amintesc, stateam imbratisati si tristi, bucurosi totusi, de parca am fi fost impreuna de ani de zile, nu de parca ne-am fi cunoscut in urma cu doua zile. Saruturile de-atunci pareau rupte din romanele de dragoste, din scenele despartirilor dramatice cand dragostea este atat de puternica, dar imposibil de consumat in realitate... Cand am auzit vocea acea de femeie sinistra si rece dand semnalul trenului cu care urma sa plec in cateva minute, am inteles ca suferinta este, totusi, in orice viata, inevitabila. Daca n-ar fi, am inventa noi una. Holul trenului era aglomerat, compartimentele de asemenea, si nu stiu cum ochii mi s-au opintit exact intr-un fel de pancarta, scrisa stramb si evident cu destul timp in urma, de niste calatori cu mintile si inimile la fel de tinere ca si ale noastre: \\\"Nu trebuie sa convingi pe cineva ca iubesti facand ceva. Ci trebuie doar sa iubesti.\\\" Mi-au dat lacrimile citind asta, dar mi-am intors capul si nu m-a vazut. \\\"Persoanele care au condus pe calatori la tren sunt rugate sa coboare din vagoane\\\". Fraza asta mi-a zgariat urechile si mi-a electrocutat inima. Mie, caci el parea putin nerabdator sa plec, caci asteptarea fusese prea lunga si, de ce sa nu recunosc, putin cam tensionata. Ultimul sarut a fost fugar, dar a fost urmat de o soapta a lui, chiar inainte de a cobori din tren: \\\"Asta nu e sfarsitul pentru noi, Oana.\\\" Trenul a plecat, acum e mult de cand acel accelerat a pornit in lungul drum spre Bucuresti. Si, da, Andrei a avut dreptate atunci: \\\"Asta nu e sfarsitul pentru noi, Oana.\\\" <@ Au fost 2 zile caracterizate de un singur cuvânt: intensitate. Și, da, o să o mai aștept pe Oana pe la mine, când va voi să vină. Și mai știu încă ceva: că indiferent pe ce cărări o vor apuca viețile noastre, între noi va rămâne mereu valabilă acea legătură care s-a stabilit atunci. La plecare i-am zis clasic: go with God, child, be safe from evil! și ea nu a mai apucat decât să zâmbească... pentru că trenul a plecat... @>