Oana Mioara Arhip

aburul din ceașca fină lăsată la fereastră tușează-n geam absent uitate flori din glastră depărtat în depărtare bradul clatină tăcut sunetul de corn din vremea ce fusese un tumult... gura

clipa când timpul s-a temut palmele unghiile pe ultima încleștare calea ce n-a ivit răscruce visele fără final regret valul iscodit de stânci încleștarea lui efemeră de malul vechi al

întrebător îngusta și fragila cale întrebător în calde reverii gonește-n perspective triumfal solare reașezând în joc tăcute-asimetrii prin limite inițiatic diferite al punții curcubeic

plouă mărunt ireal și abrupt din vise amorfic să curețe praful vulcanului karmic fierbând dedesubt pe ceruri zvârlind… epitafuri nimic din nimic și nimic niciodată negat-renegat

stropește-n roșu plaiul ce-i deja roșit vlăstarii rupți de grindină în vie… iar vinul sec ce n-o mai fi să fie putea să fie leacul nost´ de dumirit… alături liliacul alb izbit de gheață își

plecata-ai și te-ai tot dus oarecum și gratuit, dulmecând azi pe de rost ce puțin te-ai străduit cât de sec ți-a fost izvorul unde tainic mă muream însetata-mi veșnicie ție-ți trebuia în

pași metronomici saltă a toreador copacii cruzi lunecă-napoia-mi spre vară cu vânt obraznic buclat amețitor contemplu iară astă lumea bizară în stânga-mi răsună râs de copil și-n dreapta

se-adună veri neobosit și se comprimă timpul într-o urnă iar clipa ce-a plecat de n-a sosit dispare nemișcată fără urmă în timpul încleștat invocator pe ultima și cea mai grea

picuri cadent funerar în litere albe ne-așteaptă poetul în ultimul palimsest solitar el scrie plecarea cu-ncetul în liniștea rece-ntristarea coboară silabele moarte șlefuiesc iară

din ceasuri lungi azi mi se pare că n-am cuprins din lumea asta mare decât fărâme fără să pricep cum timpul dus m-apasă-ntors în piept sorocul rătăcit într-o nălucă se-ncurcă apoi și pleacă