Oana Hemen

Natural, sincer. Original. Senzația aceea că ea e the only one și face priveghiul suportabil și bocitul inutil. Senzația de librărie în aer liber, cu păsări... când tot ce te înconjoară și e liber se numește librărie.

Mi-a plăcut în mod special.

Copil sclipitor, text savuros, care îți amintește de tine. Plin de candoare și mereu cu câte un ”de ce” în buzunar.

Îmi place că el și ea se confundă și se cufundă în joacă și-n verde. Mereu mi-am spus că iubire e atunci când simți că ai voie să fii copil, un copil mai măricel... de 1.70 m.
Eu zic să-i spui cu prima ocazie. O faci așa frumos...

Vă citesc de multă vreme. :) Azi am decis să las și un semn. Singura frână e inima, aici am frânat cel mai mult lectura. Mă fascinează ideea asta de muzeu propriu, cu ceas, bocanci, povești din armată eventual.

Periculos e că în curbe nu avem voie să depășim. Și totuși, o facem. Anyway, m-ați dus cu gândul la sensul unic din trafic. Și din viață. Și din ceas.

Mi-a plăcut.

Am empatizat mai ales cu imaginea micului proprietar de magazin mixt care se-ascunde de garda financiară.

Deh, vineri, 13. Eu primul lucru pe care l-am făcut ieri... a fost să mă dau ”de-a dura” pe scări.

Natural, cursiv, plin de simțire.
Te citesc cu drag.


Ioana.

Hihi, m-ați prins. Într-adevăr, textul a stat multă vreme rătăcit prin laptop, simțeam că ceva lipsește. Și încă o simt.

Serverul e nepotrivit, adevărat. Nu știu dacă pot salva textul. Îl mai las. O emoție pe care n-am exploatat-o la timp nu o mai pot întâlni. Pentru că eu nu mai sunt aceeași.

Mulțumesc.

Răspund cu maaare întârziere, mii de scuze. (Se zice că îmi redactez lucrarea de licență.) Și mii de mulțumiri pentru treceri.

Miruna, mă bucur că te-am descoperit la rându-mi.

Domnule Munteanu, trebuie să spun că mă bucur la fel de mult când spuneți și de bine și de rău. Mai mult când e de bine. :) Cât despre concluzie, am scris cum mi-a trăsnit. Încă o procesez.

O primăvară verde să aveți.

Haha. Domnule Munteanu, m-ați convins. Voi prelucra textul. Admit când nu îmi iese. Vă mulțumesc pentru răbdare și sinceritate, aveți o ironie fină pe care nu pot să nu o gust.
Probabil voi păstra ideea sacului de dormit.

Nu vreau să-l supăr pe Răzvan, dar e mai bine să mă laude mai puțin.

Nu știu de ce, sunt sigură că ai vrut! Aici e o dragoste serioasă, de la care să învețe și cei mari.
Un poem cald și plin de fiori, care urcă pe șira spinării. :)

Antonia,

”cât am fost bolnavă
îmi înveleai trupul
să scoți apă ca dintr-o fântână
peste care abia a nins” - începutul ăsta e un izvor nesecat de sensibilitate;

”și numai buzele mele o știu
că-n cutele lor râurile au apă caldă” - aici ai o imagine aproape oceanică și dulce în același timp;

”că viața asta merită totul
o singură dată” - finalul e așteptat și prelung; aș renunța la ”că” sau aș adăuga ”îmi spuneai”.

E un poem vizual și recunosc că am o apetență pentru motivul apei. Ai putea să mai acorzi atenție simbolurilor religioase (pentru cursivitate, nu altceva).

Mi-a plăcut.

Mă deranjează topica din titlu. Corect este ”Nu îmi mai amintesc...”. Sunt sigură că textul e special pentru dvs, dar îi lipsește ceva. Nu îmi dau seama ce, dar am citit de câteva ori și parcă inima mea merge în gol. Poate nu sunt cititorul potrivit. E doar o opinie, sper să nu vă supere.

”Cuvintele au învățat să strige alt nume” și ”consoanele refuză să-ți alcătuiască numele”, am senzația că e aceeași idee.

Finalul e frumos și merită să-l continuați.

Vă mulțumesc pentru semn! Mă bucur că ați găsit brad de Crăciun aici.

Am găsit o trăire autentică, dar îmi e transmisă întrerupt. Nu reușesc să atribui inima unei rezervații de duzi sau unei pogorâri în slavă. Dragostea dă în spic într-un cadru natural, dar trecerea de la simplitatea anatomică ”te recunosc după pielea ta umedă/ după coapsa rotundă și părul bălai” la suprarealismul unui cadru adamic, aproape religios, e obositoare pentru mine (muguri, rod, rugul ierbii, bobul, câmpia), iar apoi reveniți la urma trupului pe cearșaf... care mă readuce în dimensiunea carnală a firii.
Inima care se frânge și crapă după încrețiturile cearșafului e o definire ingenioasă a dragostei, dar nu țin pasul cu erupția vegetală.

”Tu treceai cu strada în piept”, iarăși e o unicizare desăvârșită a femeii. Și m-am oprit iarăși la versul ”iubește-mă îmi zici și te iubesc”, are gustul unei comunicări pline de nesaț.

Cred că aș fi mai aproape de text dacă ați mai aerisi. Iar crinii, aurul, luna idealizează prea mult femeia (prea mult pentru gustul meu, desigur).

Mi-ar fi plăcut să vă fi oprit la ”în timp ce scriu tu te ascunzi”, detaliul foii e prea tehnic pentru gustul meu.

Tonul poemului e primitor și intens, de aceea am ales să intervin. Desigur, nu e necesar să mă luați în seamă.

Mai trec.

E în text o emoție fluentă, puternică... care m-a determinat să îți las un semn. Lovirea de primul vers îmi dă o stare de intimitate, de parcă aș vorbi cu un prieten și el îmi povestește cum e cu plecările. Admit că la prima lectură am avut tentația să resping imaginea ultimului cer cu stele, pentru că sunt sătulă de stele în poezie, le-au epuizat romanticii. Apoi am recitit, și trebuie să admit că e o imagine care m-a mișcat. Un geamantan care e ultimul cer cu stele.

Îmi place senzația aceasta că ai ști când pleci, dar pentru care plătești un preț: vrei să te încui într-un cavou. E o ciclicitate firească în poem, așteptată și acceptată.

”Nu e decât o înflorire timpurie” mi se pare că e un vers care întrerupe discursul liric și nu-l pot atașa la întreg.

Mi-a plăcut! Numai bine.

Domnule Munteanu, sunt mai mult decât încântată să aflu că sunt periculoasă. Nu știu ce îmi susține tehnica, poate o dragoste mare. Mă bucur că mă citiți.

Ottilia, sunt foarte bucuroasă că ai trecut pe-aici atât de magic.


Și mă bucură steluțele. Îmi ornez și eu pagina de Crăciun.

Lavinia, mulțumesc! Iubirea are efectul acesta. Mă bucură enorm semnul tău.

Mi-a plăcut mult finalul. Ai un stil tăios, dur, sângeriu... și natural, tandru, molipsitor în același timp.

Căldura, liftul, rănile decupate... Pentru o clipă, m-am imaginat cu laptopul pe brațe, în momentul acela în care s-a încălzit, te frige și tot singur ești.

Frumos! Keep going.

Mulțumesc pentru trecere, Octavian! Să mai faci valuri în pagina mea. Îți iese. ;)

Și mulțumesc editorilor pentru recomandare! Plăcut surprinsă.

Antonia, mulțumesc pentru steluță. M-am bucurat de ea. Te pup!

e aici un ton trist, care te tulbură și te resemnează prin simplitate... care nu-și caută amarul în alcool, ci găsește pacea interioară în mângâiere.

îți stă bine așa. blândă, ușoară ca un fulg și cu o dragoste mirosind a portocale.