Fragment

Și dacă vineri este de fapt ziua miracolelor? Ziua în care păsările intră în inimă și crează cercuri de nori până la Dumnezeu și înapoi? Am ceață pe pleoape. De la prea multe îngerisme bănuiesc. Ziua de vineri este albă, cu irizări de roz pal și gălbui, un galben fin, pai. E ziua în care întinzi mâna spre pământ și ajungi cu totul în centrul Terrei. Te intinzi ca un dragon jucăuș acolo.... peste tot. În centrul pământului. Să fii atotcuprinzător, să cuprinzi Terra cu brațele, cu mâinile, cu buzele, cu ființa ta, cu trecutul, prezentul, viitorul. Azi, în vineri, inima mea a ieșit din timp. A intrat în eternitate. Acolo unde îi și este rostul. S-a întors cumva cu totul în trecut, s-a întors la tine, te-a cuprins, a trăit în tine, cu totul. Am uitat azi total de timp, de planuri, de viitor, de activități, de muncă, de realitate, de muncă, de haine, de spălat vase, cu curățat legume. Am intrat aici...la tine, unde inima mea face ca ploaia să fie, unde totul e viu, până și viermii de mătase devin fluturi instantaneu aici, în vineri.