Nusa Adriana Neacșu

E numai tăcere în glasu-ți stingher, Ca-n liniștea morții cuvintele dorm. Dar doarmă în pace! Cuvinte nu-ți cer, Nu-mi trebuie vorbe cu sensul diform. Citesc printre rânduri ce

E-ntâia făptură pe care-o privești, E-ntâiul cuvânt pe care-l rostești, E prima din toate care-ți vorbește, E rai ce la sânul ei te primește. E cântec, lumină și zână deodată, Cu ea copilăria

Piatră-nflorită Piatră, inimă-mpietrită, Te-a împietrit a ta ursită Și-ai rămas încrâncenată; Nu te lași descătușată Nici de ape zbuciumate, Nici de timpuri preschimbate; Neclintită ca

Ziua era pe sfârșite. Soarele cobora obosit spre apus trăgând după el lumina zilei. Fiecare din cei ai casei avea câte ceva de făcut pentru a încheia cu bine treburile acelei zile.

Tăcerea serii își așternea încet-încetvalul peste curtea inundată de verdeață. Căldura zilei se lăsase la pământ, apăsată de răcoarea înserării. Dar liniștea fusese tulburată de un sunet duios

Seara târzie de mai își așternea năframa peste sat. Toate în jur se pregăteau pentru liniștea odihnitoare a nopții. Precum se știe, doar copii nu sunt niciodată pregătiți pentru somn.

Vine primăvara. Și ce dacă? Înc-avem în suflet viscol rece. Inima de doruri ni-i săraca, Iarna asta parcă nu mai trece. Vise troienite de uitare Ne îngroapă fără de apel; De-mi croiesc

Iubite, tâmpla ți-a încărunțit De când aștepți în gara fără nume, Te-au nins zăpezile de dor cumplit Iar gândurile ți-au săpat genune. Dar iarna astăzi ți se va sfârși. Sosesc c-un tren

Dormi iubite, dormi, somn curat adormi ici, pe palma mea somnul să te ia! Să te poarte lin în visul călin făr` de tulburare și de întristare,

Îmi trag seva cuvintelor din rădăcini, din amprenta strămoșilor pusă pe mugur de lemn și sorbită în sânge nevinovat cu dragoste pură. Îmi sorb cuvintele din osul străbun în care

Ca ploaie răcoroasă aștept să vii la mine să mă adapi de doruri și jarul să mi-l stingi, te-oi bea cu doru-mi dulce de dragoste fierbinte, setoasă te voi soarbe în suflet,să m-alini.

Noi ne cunoaștem dintr-o altă eră, ai fost cândva pe-o pasăre perechea mea aripă. Îți recunosc zborul tandru,calm și lin... Parcă și-acum mai simt îmbrățișarea jumătății tale

Mai dă-mi din sărutarea gurii tale Ca vinul vechi, să beau din ea cu sete, Cu-aromă și tărie să mă-mbete, Să uit că mă pornisem pe-altă cale. Și cu tandrețe dă-mi din nou sărutul Ce mă

Mai vin cu cântec de vioară Prin amintiri, fugar să-ți răscolesc, Cu pas șăgalnic, mers de căprioară Și fir de dor sprințar, să te-amețesc. Dar plec apoi cu pas îngenuncheat. Mai trec să

Mi-i sufletul o morgă a iubirii Cu leșuri risipite-n evantai. Tu ai ucis speranța nemuririi! La crima ta nici un motiv nu ai. Dar astăzi scot tot ce-a murit din mine, Morminte sap pios în

Mulți sunteți plecați din țară fără drum străbun sub pas, Fără călători prin sate multe drumuri au rămas; Mulți mâncați prin țări străine pâinea înmuiată-n plâns, Văduve-s de grâne coapte

Nu mă lăsa să plec, iubite, Închide-mi pașii-ntr-un sărut, Iubește-mi buzele-nflorite De primăvara ce-ai născut. Mai lasă-mă să stau, iubite, Nu pune drum sub pașii mei; Cât îmi sunt

Coboară-mă din stele, prea-i rece printre ele! Coboară-mă-ntre flori să mă confund cu ele; Preschimbă-mă-n vioară să cânt în simfonii Cu-a florilor nuanțe de primăveri târzii. Mă pune-ntre

Dor Mai vino spre seară, iubite, În cuib de iubire pe-ascuns Și spune-n cuvinte șoptite Câte doruri noi te-au străpuns. Þese-mă-n fir cu dorința, Urzește-mă-n dor necuprins Și

În palma ta mai lasă-mă să-mi pun obrazul, Să mă cufund în mângâieri cuminți Și cu blândețea lor să potolești talazul Ce-mi zbuciumă sub tâmplele fierbinți. Numai în palma ta cea aspră și

Printre ramuri, în zăvoi Croncăne un biet cioroi Căci consoarta-i e plecată Într-o țară mult mai caldă. Ar fi vrut să-l ia cu ea. Aș! De unde… Cum așa? Un cioroi ca el fălos Să se

Azi, vinul meu e doar pelinul Cu-amarul lui cel veninos; Cu miere de-ai strica veninul, L-aș crede poate-un vin gustos. Dar ce folos minciuni fugare Și glas mieros peste