Nume

Dacă o comentatoare și-a permis să-și intituleze comentariul \"good work, kid!\", putem cu ușurință deduce cât de greu atârnă în balanța intelectului textul de față.

Doar \"frunze\", \"ore târzii\" și \"râuri de întuneric\", \"amnezic\", \"în care plutesc\" - se-nțelege - \"ochii tăi\".

Într-o lume în care până și muierile au mai mult sânge în \"cojones\" decât bărbații, nimic nu ne mai miră. Nici măcar modul vertiginos în care crește numărul acelora ce se declară \"lesby\".

Good work, kid!

(citește \"O făcuși de oaie.\")

Și eu îți mulțumesc pentru trecere - ai devenit abonat permanent la sonetele mele! Nu te lăsa sedusă...

Revenind la text, sigur că decizia îți aparține, însă personal nu împărtășesc ideea de a atașa unui text literar imagini - la urma urmei, tocmai aceasta este diferența între literatură și alte forme de artă, ea fiind cea mai abstractă, pentru că nu se adresează direct simțurilor, ci indirect, textul trecând întotdeauna mai întâi prin intelect.

De aici, noblețea literaturii - ea cere un efort suplimentar, de vreme ce obiectul artistic nu îți este dat de-a gata, precum în celelalte forme de artă, însă aceasta e singura cale spre mai înalt - per aspera ad astra, nu-i așa?

Mă bucur deci că textul de mai sus ți-a dat de gândit - cam așa văd, la rândul meu, dialogul ce se înfiripă între autor și cititor - e întotdeauna ceva mutual, cei doi întâlnindu-se undeva la jumătatea drumului.

Cât despre \"en to pan\", semnificații posibile și sensuri ar mai fi destule, ceea ce nu înseamnă că varianta propusă de tine nu ar fi corectă.

Till later.

Titlul: nu mi se pare că ai fi chibzuit suficient de îndelung asupra-i, pare ales oarecum \"la plezneală\".

\"Câteva\" ciori - idem; nu sună deloc poetic în opinia mea, aș fi zis mai degrabă \"ciori răzlețe\", ca să dau doar un exemplu.

Profit de această ocazie ca să îți mulțumesc încă o dată pentru un comentariu mai vechi - primul cred, postat la textele mele - mă refer la cel din subsolul textului \"Văduva neagră\".

E un comentariu critic, și în același timp pertinent - din care pricină enorm de instructiv - am revenit cu atenție asupra lui, recent, din dorința de a \"îndrepta lucrurile\" acolo unde este nevoie.

Mi-a prins bine deci nu atât pentru că ai spune acolo lucruri mari, cât pentru că, privind lucrurile obiectiv, ai sesizat aspecte care mie, preocupat mai degrabă de altă latură a scriiturii, mi-au scăpat.

Je te remercie, donc, encore une fois.

Cu bine.

dar de-aia tot nu se cheamă \"haiku\", mai studiază

PS en plus, compari un substantiv (spirit) cu un - la bază - adjectiv (teluric), ceea ce denotă stângăcie; fie compari spiritul cu materia, fie uranicul cu teluricul etc.

PPS ar mai rămâne de discutat veracitatea mesajului însuși al acestui text - tot geniul readuce spiritul în teluric, ca să folosesc terminologia ta

PPS cât despre titlu si subtitlu... no comment

mai spui acolo:

geniul desparte pe A de B, precum Moise C - iarăși nu merge, e o inconsecvență logică

fie compari un A-B cu un C-D, fie pe X cu Y

ai fi putut spune:

\"desparte spiritul de materie precum Moise apele de uscat\"

ceea ce iarăși nu ar merge, pentru că din nou apare o inconsecvență la nivel de ansamblu - ca și cum ai compara dubletul foc-apă cu cel pământ-apă, în loc de pământ-aer, deci simetria interioară e din nou pierdută

(asta, ca să îți \"deconstruiesc\" nițel textul, dacă tot este bătrânul Derrida \"in aller Munde\")

Se prea poate monșer, dar hai să nu fim reducționiști. Comentariile celorlați utilizatori dovedesc că ești un caz singular.

A bientot,

D.

După știința mea, Mircea Eliade - atât prin lucrările cu caracter științific, dar și prin proza sa extraordinară - a încercat să dovedească tocmai acest lucru: că omul modern, tehnocrat și amnezic cum îl știm, nici dacă vrea nu va reuși să se despartă de mituri și eresuri, poate doar cu riscul aneantizării proprii. Acestea, conștientizate sau nu, se află la rădăcina ființei sale, condiționând-l la nivel ontologic chiar și în lumea - mai degrabă aparent - desacralizată în care trăim.

Același lucru a fost învederat, din perspectivă psihologică, de către C. G. Jung, cel ce a demonstrat - până la refuz aș îndrăzni a spune - persistența arhetipurilor chiar și în lumea în degringoladă în care, de bine de rău, încă mai trăim.

Și cu asta închei de fapt o paranteză deschisă anterior, atunci când spuneam că înțelegând trecutul vom înțelege probabil nu doar prezentul, ci și viitorul.

Căci...

\"Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe!\"

Cristiana,

Trecând peste giumbușlucurile introductive, legat de text: ceea ce spui tu e corect - în principiu -, numai că asta este o comedie, iar eu încercam să iau în râs o anumită tipologie umană. Aici, \"academicianul\" care înjură numai academician nu e - observația ta e corectă. Ideea e că eu tocmai asta încercam să sugerez! Nicidecum nu e vorba de un personaj misterios ori seducător - e vorba de un \"străin\" în sensul \"alien\"-ării omului modern față de anumite valori tradiționale.

Dar mă opresc aici pentru că deja am spus prea multe.

Cu bine,

D. Stuparu

Ce-am avut cu academicianu\'? Personal, nimic. E o tipologie anume (vezi intelectualul la Dostoievski, el fiind un mistic), am amintit deja mai sus cateva lucruri in acest sens.

D.S.

Vladimir,

Nu mi-e foarte clar ce anume voiai să sugerezi prin menționarea celui \"Unu-născut\" în comentariul tău, dar oricum, părerile tale sunt oricând binevenite.

Speram doar că în luările noastre de poziție de ordin critic să putem fi ceva mai puțin obscuri decât în textele propriu-zise.

Toate bune,

D. S.

Dragă Silvia,

Până una alta nu-ți zic decât un singur lucru:

\"Mulțam fain!\" (Dă trecere, dă observații...)

Mai aștept și alte păreri, pe rezon că numai cu o floare nu se face primavera, oricât dă jolie ar fi ella).

Cu bine,

D. S.

Și ție ți-a plăcut ultima strofă?

Preabine cherie, ce pot să adaug!

A bientot.

Deși pe de-o parte peotul prezintă un prezent lipsit de substanță (fruct fără miez), nu rămâne totuși la simplul nivel de descriere, finalul cuprinzând în sine și un imbold de ordin normativ - erosul profan (zvâcnire din coapse) nefiind decât umbra unui eros de alt ordin, superior, cunoscut cândva și acum pierdut, ca și Cuvântul masonic, Graalul sau Gnoza.

Această trecere de la amnezie la \"anamnesis\" din final constituie centrul de greutate al întregului poem, centru pornind de la care căutarea propriu-zisă abia începe...

Adevărata alchimie începe acolo unde mirajul lumii exterioare (parfum) își arată adevăratul chip (eroare). E vorba deci și de o asemenea alchimie inversă aici, cele două evoluând invers proporțional. Mi-a plăcut observația ta, thanks.

D.S.

Constat că poeta în discuție publică destul de parcimonios pe agonia.ro.

Oricum, o lectură interesantă.

Personal, înclin să-i dau dreptate lui Costel, ținând însă, vorba Silviei, cont că textul e încadrat la personale, cred că putem privi ceva mai detașat acest text.

...spuneau vechii greci. E vorba de polisemia funciară mitului, cea care îl face să fie în același timp simplu și complex, superficial și profund deodată.

Structurat pe mai multe paliere posibile de interpretare, mitul se adresează - așa cum spunea Hegel, referindu-se la religia creștină - atât minții celei mai inocente cât și minții celei mai înaintate în cunoaștere.

Salut aici prezenta încercare de mică întindere a autoarei în marginea unei problematici pe cât de interesante, pe atât de vaste - aceea a mitului.

Foarte original comentariul tău, Vladimir. Ce-aș putea să adaug? Ești oricând bine-venit în paginile mele.

Till next time.

Cristiana, îmi pare bine că ai ridicat această problemă. Totuși, nu realizez la ce te referi!

E vorba cumva de versurile

\"Te-am luat, Răzvan să-ți fiu - tu să-mi fii Vidră\"

și

\"Neverosimilă pastă hibridă\" cumva?

Ambele au 11 silabe. Poți preciza mai exact la ce te referi?

Poemul de față reușește să se ridice deasupra contingentului prin puseurile de transcendență induse de dăruirea fără a rezerve a autoarei față de personajul distant și necunoscut.

Aluziile neotestamentare ce transpar în text nu fac, desigur, decât să îi adauge acestuia greutate într-un mod inedit, în care de această dată femeia este cea care se jertfește/oferă pe sine - cuminecătură întru supraviețuirea Lui/lor - \"luați, mâncați...\".

Memoria unei transcendențe cândva posedate și acum regăsite estompează memoria ordinii exterioare - \"am uitat că...\"

Tocmai aceasată putere a imaginației exaltate erotic (la bază) asigură transgresarea imediatului care a prilejuit, probabil, acest frumos poem de dragoste.

Să-l salutăm, deci, în treacăt, și pe necunoscutul ce ți-a stimulat cu succes inspirația acestei \"scurte dăruiri\".

D. S.