Poezie
Toiagul batranului orb
2 min lectură·
Mediu
Bătrânul zâmbește cu tristețe și spune lucruri încâlcite
Despre oameni, despre el și despre biruință.
Încearcă să privească în gol, dar oricum numai să privească,
Dar ochii lui erau doar negru, nu parea o fiinta.
Iar ochii lui mai bine că nu vedeau
Nu vedeau tristețea, nu vedeau suferința,
Dar din păcate o simțeau, o auzeau, o miroseau...
Toiagul lui stătea sprijinit, dur și drept, nu se mișca defel
Lângă simpla bancă de oțel…
Toiagul său, o legătură prea indispensabilă
Între el și lume
Între lume și el
Toiagul său era pentru el mâna ce-ți arată un destin.
A fi orb, a nu vedea nu e așa de rău.
E doar sentimentul că nu vei mai privi bunătatea.
Dar răul e mereu prezent
Și e mai bine să nu-l vezi.
Toiagul bătrânului orb
Un sentiment,
O mână pentru noi,
Dar pentru el e totul, e cel ce îl ajută
Și veghează în orice clipă.
Toiagul e sensul
Nu e doar un obiect
E cel ce ajuta, indiferent de sentimente
E cel ce este lângă tine oricum
Ca o mamă.
Dar dacă îl pierzi, mai poți avea unul,
Deși nu la fel de credincios
Cu fiecare pierdere a lui, rezistența dintre vedere
Si lume se va slăbi
Iar când se va rupe
Bătrânul va muri.
001842
0