Iluzia Regăsirii

Dedicasem aceste versuri celei mai frumoase dintre toate frumusețile ce cuprind în quintesența lor tot ce poate fi mai frumos pe acest Pământ !…, cu speranta ca le va citi macar o data, astfel ar fi inteles cat de mult as fi venerat-o mai ales ca ea este si ramane mama copiilor mei [],dar totul s-a naruit precum un castel de nisip pe tarmul marii!...

Un câmp de-un alb strălucitor, de flori

Neputincioase în timida încercare-a lor, s-ascundă

Grena’-ul, unic prin splendoarea lui, de dor

Etern și sol al neprețuitei tale, unice comori !…

Și nu mi-a fost deloc ușor să mă strecor

Printre copaci înalți, semeți, chiar mândri de

Coroana lor, dar găunoși, căci prin esența lor

Îmbietoare, au încercat, dar nu au reușit să mă doboare !

Fiind trădați chiar de aroma lor amețitoare

Cu-acel parfum, mult prea banal, prin care

Au încercat ca să-mi omoare instinctul ancestral

De căutare, al singurei portițe de scăpare

Dintr-al lor mult prea încâlcit, empatic brâu

De încleștare; Eșec total! Motivul ? Este ploaia plină

De amar, de care ei n-aveau măcar puțin habar

Că-n Curcubeul etalat pe Bolta-I plină de Lumină

S-a arătat acea culoare minunată, acea onoare

A ta, de mult prea pură și cuminte fată !…

Nu a mai fost nevoie să implor, de îndurare

Nici nu-i vorba, atâta am dorit, să mi se dea-napoi

Acele două fragede lăstare-nchise-n nebuloasa lor, mizeră

Plină astă dată, de o duhoare mult prea urât mirositoare !…

Mai mult le-am smuls și-am presimțit, c-o să le doară,

Dar numai până-n clipa-n care, nu cu puțin efort, ai reușit

Să mi le prinzi, în brațele-ți de scumpă mamă, de care

Eu aproape că uitasem să mai țin seamă !…

Îmi merit soarta, și te rog, din inimă, totuși, să ai

Un pic de milă, de al meu trup, ce-i mutilat și-un suflet

Dărâmat, ce-a rătăcit un timp, mult prea-ndelungat !…

Și-n goana mea, din acel iad, perfid, chiar și fetid,

Rănit și mult prea chinuit, crispat, livid, am reușit

De-această dată să-ți culeg, de ce nu și în disperare

Șî-acel Unic Simbol al Purității !…,dintr-acel Câmp,

Tot alb, dar plin de crini de astă dată, de fapt neschimbător

Stigmat al depravării mult prea-ntinate, cu-n iz, învăluind

Acea impuritate, venit de prin pădurea ce-m uitat-o, pentru

Totdeauna-n spate !…Și sper din suflet, să mai ai

Puțin răgaz, să-ți fac în dar cunună albă, de-astă dată

Spălată, pentru totdeauna de acel chinuitor necaz, umbrită

Doar, de-a mea umilă, dar mult prea dornică speranță

Ca împreună, să pornim din nou, la Drum, spre-o nouă

Viață, călăuzită doar de-Aleea mereu Strălucitoare prin

Bogăția Razelor – cel mai frumos buchet , creat anume

De acea Unică, de-a pururea, Forță Divină!…

Iași, 22.05.2005,

Iulian Nistor-Vaslui