Metamorfoze spirituale

Ascultând cu smerenie de năzuința spiritului său creator, Victorița Duțu s-a dedicat căutării frumosului absolut pe care l-a descifrat în timp, ipostaziat în armonii ancestrale. Astfel, pe măsura idealurilor ei izvorâte din sensibilități perene, artista a dat expresie unor fericite și autentice îmbinări între reprezentări picturale și poezie, sinteze reflexive și proză. Fapte care firește, relevă mai întâi geneza unei opere, devenită profundă, convingătoare, sublimată de virtuți încărcate de idei filosofice. Nu voi analiza în această cronică, evoluția mirajului plastic din pânzele “înviate” ale pictoriței, unde Cerul are arome de Cer, emanate și din vibrațiile materiei cromatice. Dar, nici nu voi trece nepăsător cu privirile sufletului peste astfel de compoziții, străbătute de un dinamism care le exaltă. Cu siguranță, într-un alt spațiu publicistic – deja rezervat, ne vom reântâlni cu acest serenism limbaj al formelor. De la promițătorul său debut cu placheta de versuri “Spații” ( Ed. Muzeului Literaturii Române, august, 2003 ), Victorița Duțu a încadrat într-o sferă stilistică personalizată “Cuvintele” – cel de al doilea volum liric, cu legități de evoluție apropiate (Ed. Muzeului Literaturii Romăne, noiembrie, 2005). Poemele “religioase” din opusul “Vreau o altă lume”, publicat la Ed. Anamarol, 2006, sub pseudonimul Ilinca Natanel (care ar fi meritat să-i poarte cu onoare numele predestinat unei creații artistice oneste), se remarcă într-un registru diferit, cu toată plenitudinea. Fiindcă, prin tot conținutul spiritualizat, autoarea identifică adevărul din sursa lui eternă. Printr-o originală ramificare, poeta de rafinament și-a purtat cu forța talentului rezonanțele idealiste și pe “teritoriul” antologiei “Spiralele vieții” (Ed. Anamarol, 2006). În virtutea fidelității creatoare, Victorița Duțu a concentrat – și concertat, antologic “Drumurile vieții” (Ed. Anamarol, 2007) într-o singură imagine pluridimensională, marcându-și astfel ideea esențială a operei. Reverberând cu înalte grade de intensitate prin limbaj și compoziție, poeta Victorița Duțu ne prezintă valoarea esențialității, consacrându-și trecerea peste frontierele unor “opere” tranzitorii, simptomatice, controversate și ipotetice, ale unor coexistări colective, care se extind ca o epidemie la orizontul culturii. Despre o etapă intermediară a autoarei – ca gen, cea a romanului “Singurătatea tatălui” (Ed. Anamarol, 2007) îmi permit să revin cu interes profesioanl într-o cronică viitoare. N.N.Negulescu.