A trebuit să vină un copil
Să mă întrebe dacă-s fericit,
Cu glasul lui asemeni unui tril -
El fiind ghidul, eu...un rătăcit.
Am vrut să-l bat, căci adevărul doare,
Dar îndărătnic el la mine
Sunt trist și astăzi, ca și ieri,
Dar nu dintotdeauna,
Sunt trist că nu mai am puteri
Să potolesc furtuna,
Ce-n sufletul meu s-a format
Din aburii iubirii,
În timp grei nori s-au adunat
Ce-i
Ai apărut în viața mea
Sfioasă și divină,
Lăsând de-atunci în urma ta
O undă de lumină.
Tu ai venit, dar ai plecat,
Așa cum tot se-ntâmplă,
C-un început și c-un sfârșit
Iubirea ne
Timpul șterge toate -
Iubiri, dureri, păcate,
Îți șterge toată viața,
Prin gând presărând ceața.
O iubire ce-a apus,
Gândul care ți-a impus
Să nu uiți de ea nicicând -
Te atinge
Toate-n lume-s minunate,
Fantezii inegalate,
Lucruri ce la alții plac
Eu le-admit scârbit și tac.
Știu că ne-am modernizat
Și mașini am preferat
În locul nostru să trudească
Și tot ele să
Sunt momente-n viața noastră
Când nu ști ce să mai faci,
Rezemat de o fereastră
Îți vorbești în gând și taci.
Te întrebi, apoi răspunzi,
Te-nțelegi chiar minunat,
Poate pentru că-ți
Să fi rău, viața te-nvață,
Chiar de-ai fost o mâță blândă,
Căutând acum osândă
Cu un zâmbet ce îngheață.
Cad în plasa-ți egoistă
Toți acei ce-au fost ca tine,
Ce-ncruntați privesc spre
Te-ai întors la mine vară,
Ești ploioasă nu, ca-n an,
Plângi din zori și până-n seară,
Că îmi plouă din tavan.
Aș dori să stau la soare,
Pielea albă să-mi prăjesc,
Iar în ape limpezi,
E vară iarăși, ca atunci,
Parcă nimic nu s-a schimbat,
Cu soare, multe flori pe lunci,
Doar tu lipsești.
-De ce-ai plecat?
Alături trebuia să-mi stai,
Ca să n-aștept să mai
A fost o vreme când puteam zbura,
pluteam deasupra pădurilor de brazi
până ochiul de șoim înecat în mare
era reanimat de asfințit.
Noaptea zburdam printre stele,
sfinte felinare pe aleea
Ce transformă omul în poet,
O viață-n măsluiri de rime,
Pierdută fără un regret -
Căutând muze mintea să-i anime.
I-aduce versul oare fericirea
Ce realitatea zilei i-o răpește,
Sau prinde-n
-Am fost contemporan cu Păunescu!
O spunem toți si ne mândrim cu asta,
Îl preamărim și-l punem la icoane -
Tămâie-i rima lui ce umple casa.
A trebuit ca moartea crud să stingă
Flacăra vie
Ai rămas orfan, ca plopul,
Risipit printre colegi,
Lângă drum, la iarmarocul
Unor bieți bătrâni betegi,
Care umblă, zi și noapte,
De lângă casă să își vândă
O vițică, printre șoapte,
Ca apoi
La izvorul de sub munte
De pădure desenat,
Primitor ca un părinte
Ce așteaptă ne-încetat,
Ne-am oprit pe niște lespezi
Potrivite-n jurul lui,
Privindu-l în ochii limpezi
Însetați de-ai
Te-am iubit, sau te iubesc,
Cum oare să îți vorbesc,
La trecut, sau la prezent,
Ori să tac, să fiu absent?
Cum am fost până acum,
Neputând alege-un drum
Accesibil firii tale,
Ce nu are munți
Mamă, mă gândesc la tine,
La lumea-n care ai plecat,
Þi-o fi acum mai rău, mai bine,
Decât în lumea ce-ai lăsat?
E ziua mea, dar este prima
De când pământul te-a ascuns,
Tortul meu azi e
Dragostea, la prima vedere,
Lovită în fașă și tot nu piere,
E mai presus decât o dorință,
E-a jumătății tale ființă.
O întâlnești când nu te aștepți,
Nici nu te-ntrebi de o să regreți,
Poți
Cât mi-ai lipsit, adolescență!
Cu a ta minte inocentă
Și-a ta privire calmă, lentă,
Un larg izvor de imprudență.
Cu tine eu zburam prin cer,
Oceanu`-l străbăteam înot,
Căci nu știam să spun
Nu ne-mpăcăm cu gândul morții
Oricât de bolnavi am fi,
Că viața-i împărțită-n porții:
Te naști, trăiești... și vei muri.
Nu poți să crezi că tot dispare,
Că după viață e... nimic,
Neant de-ar
Nimic nu-mi schimbă viața,
Toate-n jurul meu s-au ofilit,
Sufletul mi-l simt ca gheața,
De zbucium inima-mi s-a împietrit.
Privesc pe cer cum arde Luna,
Luceafărul și stelele-i în
Voința mea legată-i de-o piatră grea de moară
ce gâtu-mi încovoaie, doar în pământ privesc,
iar lacu-i pe aproape și fundul lui mă cheamă -
într-un abis haotic pașii îmi rătăcesc.
Cu gura în
Azi, de ziua ta fetițo
Al tău tată n-a venit,
Dar aș vrea să ști micuțo -
Doar la tine m-am gândit.
Mă vedeam cu tine-n brațe
Mângâind al tău căpșor,
Iar a tale mâini micuțe
Strecurândule-mi
Parcă mai` ieri eram copil
și biciuiam nemilos caii timpului
care trageau după ei caruța cu roți de lemn
unde îmi aruncasem grabit visurile.
Mai opream doar să mă joc noaptea, la început,
iar
Primăvara-i începutul,
E secunda sau minutul,
Clipa scurtă-a tinereții-
Un prolog frumos al vieții.
Vara, e prima iubire,
Liniște și fericire,
Vremea-n care hotărăști
Cum dorești să
NH