Cioraniană

m-am recunoscut - fie și parțial, mai mult sau mai puțin stupefiată... - în rândurile de mai sus... (ar fi o mică lașitate - și nu mă caracterizează nici măcar tangențial această tară! - să simulez... altceva, asa că îmi asum................off-topicul!!) Recunosc, m-a atras titlul... Apoi, conținutul textului se justifică: în preajma anumitor persoane, „tindem” să ne simțim mai bine, poate avem nevoie de „sfioșenie”, profunzime etc etc etc., de un alt... 13... august; conștientizarea imposibilului generează starea cioraniană, dar și - cred eu! (cf. textul de mai sus) - depășirea ei... Nu e nimic vulgar în textul de mai sus, e pur și simplu o dedicație sinceră / naturală... într-o zi de vară...Pentru care vă mulțumesc și îmi promit mie însămi că nu mă voi schimba prea mult!!

ps: mă bucur, totuși, că Inteligența primează!!!!

Una din fricile mele-teama de penibil!
Uneori, chiar și la vârsta pe care o am, trăiesc efuziuni lirice. Cum s-ar spune istoria mai citează cazuri, vezi George Călinescu în "Enigma Otiliei" sau Cioran îndrăgostit la bătrânețe. Eu admir frumosul, fie că este plantă, animal sau femeie. Chiar ieri, era ora 20 și jumătate, singur în vie, pe tot cuprinsul din jur, băgam lăstarii printre sârme. Ce mă determina să fac asta? Frumosul! Un vecin care a trecut cu mașina prin zona unde lucram, la intervale mari de timp, văzând că mașina mea nu a fost mișcată din loc nici la acea oră târzie, îngrijorat a coborât și a început să strige:
-Nene Niculeee...M-am speriat, cine să mă caute în pustietate? Totuși am răspuns:
-Daaa!
-Am vrut să știu că sunteți bine, că nu s-a întâmplat nimic rău. Doar atâta!
Am rămas în continuare printre rândurile de vie cu gândurile mele până la ora 21 și un sfert.
Astfel de clipe, de admirație, de plăcere, le-am trăit acum câteva zile în fața splendorii din iarbă, un lan imens de maci. Probabil că grâul n-a fost ierbicidat, probabil că...Minute în șir am admirat frumosul. Am vrut ca acest frumos să-l împărtășesc cuiva și gândul a zburat la doamna care îmi zâmbește binevoitoare de câte ori mă vede. M-am oprit unde își face serviciul și i-am spus:
-Ți-am scris o poezie!
-Unde e, dați-mi-o!
-Nu am pus-o pe hârtie, e doar în mintea mea!
-Aaa! Când mi-o aduceți?
-Ți-aș fi spus-o acum, dar e prea mare aglomerație!
Mi-am văzut de drum, de treabă și noaptea, când m-am trezit am trecut gândurile de mai sus pe hârtie. Ce să fac, ce să fac, aveam nevoie de un dialog, oare nu sunt penibil cu acele cuvinte, chiar și cu titlul? Aș fi putut s-o întreb pe soție, dar oare nu s-ar întrista? Același gând a zburat la doamna Daniela Luminița T. "Ea e soluția, e născută ca și mine în 13 august, e foarte inteligentă și sper să nu se supere dacă îi dedic textul". Raționamentul a funcționat, am primit o confirmarre, titlul se justifică. Mi-a fost foarte frică să deschid calculatorul, tot din teama de penibil. Îți mulțumesc Luminița pentru intuiția ta chiar dacă ai rămas stupefiată.

Stați liniștit, în opinia mea, nu sunteți penibil! Mie mi-au plăcut atât, poezia, cât și celelalte texte însoțitoare (dedicația, P.S.-ul și „Câteva explicații”. Elegant și spiritual și răspunsul doamnei în cauză! Dar, mai ales, mi-au plăcut sinceritatea și curajul dumneavoastră!
Doar două mici observații (nu neapărat cu sensul de „critice”).
1. Chiar nu înțeleg cum un om cu inteligența, cultura și experiența de viață ca ale dumneavoastră și-a pus problema că ar putea discuta cu soția chestiunea „a fi sau a nu fi penibil” în cazul respectiv. Păi, eu sunt sigur că orice soție, în situația dată ar fi dat verdictul clar: „Vezi-ți moșule de treabă, că ești penibil, te faci de râs!”
2. Finalul P.S.-ului („Vă mulțumesc fiindcă existați.”) mi se pare de prisos, în sensul că dacă nu existau cele două femei, dumneavoastră fiind atât de sensibil, cu siguranță ați fi găsit altele asupra cărora să vă revărsați efuziunile lirice!
Cu toată admirația!
Cornel Rodean

Ia te uită ce-ntâmplare, domnul Rodean, o salutare! Să-mi fi pus niște piper, zău, zburam până la cer! Onorat de prezența unui epigramist în formă la orice oră din zi și noapte, în pagina mea. Un pic de ironie face mai savuros dialogul nostru. Orice nevastă ar fi spus:
„Vezi-ți moșule de treabă, că ești penibil, te faci de râs!” Și ce dacă? Păi nu se știe că la bătrânețe dai în mintea copiilor? și eu visez ca în copilărie. Eram în clasa a șasea și mama m-a rugat să meditez la matematică, evident, gratuit, pe cele două fetițe gemene ale primarului care ne băgase la chiaburi. Mergeam cu mare bucurie, îmi plăcea de primăriță, și culmea, atunci am avut primul meu vis erotic, doamne ce mi-a mai plăcut! Oricum, cu nevasta n-aș fi discutat chestiunea, ci doar dacă textul ar avea vreo valoare literară. Cum s-ar spune m-am îndepărtat de la subiect, nu mă mai interesa cine mi-a inspirat efuziunea lirică, voiam să știu dacă "poezeaua" e de aruncat sau nu la coș. Tocmai de aceea îi mulțumesc încă odată doamnei Daniela Luminița T.
În ceea ce privește sensibilitatea mea, n-am ce face, mă extaziez în fața frumosului! Ce poate fi interesant când începe o furtună? În copilărie alergam în podul casei ca să văd de acolo, ploaia, fulgerele, trăsnetul! Obiceiul mi l-am păstrat și azi, dacă mă nimeresc acasă, cum începe ploaia, o iau la fugă pe scări în sus până la mansardă ca să am panorama fenomenului.
Dacă o să am timp și inspirașie o să scriu ceva cu privire la sensibilitatea mea, am perceput referirea c-o ușoară tentă ironică.