Ecouri

Concluzii strict personale, pentru Dobreanu și Tudorache (Scrisoare trimisă ambilor confrați, înainte de a fi postată aici) Ca și în orice alt domeniu, în lumea epigramei apar dispute mai mult sau mai puțin agresive, mai mult sau mai puțin eficiente sau chiar cu urmări neplăcute. Nu voi încerca să intermediez unele „meciuri” în care nu sunt implicat, respectiv să vin cu titlul de împăciuitor, dar nici nu le voi alimenta de dragul cârcotelii. În disputa mea directă cu unii adversari, lupt chiar și cu riscul de a mă întoarce din război, întins pe scut. Aici vreau să-i spun lui Don Collo (Pannduru) că Nic Petrescu nu și-a rupt gâtul în atac, ci în retragere. El, pur și simplu, a fugit de pe câmpul de luptă, deci s-a „lăsat singur la vatră”. Adică a pierdut cu propriile arme iar în pseudosingurătatea în care a activat în continuare, nici adevărata lui valoare (de necontestat), nu s-a menținut. Personal, de când activez în acest cerc, am avut (și mai am) divergențe strict, cu două „personalități”. Nu e cazul să dau nume câtă vreme le știți prea bine. Titi, eu nu spun că Pannduru e ușă de biserică sau că nu a făcut, ca oricare dintre noi, niște gafe. Dar el, un epigramist care s-a declarat modest, cel puțin nu este „invaziv”. Ce a făcut acasă la el, la Tg Jiu, cu jurizarea, nu știu, deci nu pot să-l condamn. Faptul că mai peste tot se dau premii la reciprocitate e limpede ca lumina zilei. Pannduru vorbește de pe poziția unui epigramist relativ începător (în comparație cu vechea generație) și își iubește șefii, în mod aparent, normal. Și eu îl priveam cu admirație pe Președinte cu 15 ani în urmă și mă supăram când cineva se lega de el. Între timp l-am cunoscut și uite „unde m-a adus! ” Dacă unii șefi de cenaclu mai „învârtesc” clasamentul doar în propria ogradă, alții au început să-și bage coada și afară. Vorbesc de cei invazivi ca un cancer care te răpune în șase luni. Vezi intervențiile de la Chișinău, Vișeu, Vaslui, Slatina sau chiar Tg Jiu. --Marinică, văd că în ultima vreme ești avocatul apărării. E bine să aplanezi dispute dar nu cu orice preț. Tu spui că și Marțial sau Cincinat au plagiat. Poate. Desigur, involuntar. Tot involuntar, din cauza memoriei, de acum tot mai slăbită, putem păți rușinea, oricare dintre noi. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fim înțelegători cu cel în cauză. Nu trebuie să-i dăm în cap, dar nici să-l mângâiem părintește pe creștet. Nu tată! Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Cu cărțile pe masă chiar și cu riscul ca o colegă să dea apă la șoareci. Cum crezi Panndure că-i mai bine, să i se atragă atenția - hic, hec, hoc, - să plângă o țâră că de-aia-i femeie și apoi, pe viitor, să fie mai circumspectă, sau s-o lăudăm, să ne facem că nu știm nimic de similitudine și ea să meargă mai departe orbește pe laurii victoriei repetând greșeala, aparent nevinovată!? Am remarcat un talent indubitabil la colega în cauză, dar lăudând-o și apărând-o prostește, îi facem doar deservicii, ceea ce ar fi valabil la oricine nu numai la simpatica noastră colegă. Aș vrea să mă leg de tonul cam aspru al lui Titi Tudorache dar nu o fac, gândindu-mă la modul în care eu l-am „abordat” pe Președinte. Și totuși o fac, deoarece e foarte mare diferența între Marele Șef și Pannduru, desigur, ca influență negativă asupra epigramei. Unii din categoria infatuaților își vor rupe singuri gâtul. Un precedent avem în persoana unui epigramist naturalizat, care după ce a fost uns cu titlul de cetățean de onoare al Clujului și Feleacului, era cât p-aci să devină și erou național. Și-a rupt singur gâtul? Și l-a rupt! Deoarece credea că în România nu mai e nimeni ca el. Există și printre noi astfel de „cadre de nădejde” care cred că au inventat roata și rima și care, după două-trei succese, se și văd în vârful piramidei. Amândoi (Titi și Marin) ați zis că acel mesaj dur la adresa președintelui l-am scris la beție. Pardon, a mai spus-o și un epigon arivist. Nimic mai fals. Din păcate sunt mulți confrați care îl bârfesc (pe Președinte) pe la colțuri ori camere de hotel, pe la festivaluri (de data asta la șpriț, că-s mai curajoși) iar când e vorba de luptă dreaptă se retrag cu coada între picioare ca niște javre care așteaptă un os chiar de la „șefu”. Nici Ceaușescu n-a domnit o veșnicie, un președinte obscur cu atât mai puțin, dar aș vrea să-l văd pe domnul „vice” cum se va gudura, oportun, pe lângă viitorul președinte, indiferent cine va fi el. Dar să revin la ale noastre. Propun să ne corijăm și să lăsăm la o parte unele mișmașuri mai puțin dăunătoare (deși, nu spun că n-ar fi) și să tăiem răul mare de la rădăcină. Deocamdată. Apoi ne vom ocupa și de găinării. Nimeni nu trăiește din epigramă, nu se ia nici salariu, nu se ia nici pensie de pe urma ei, deci, personal aș putea să-mi iau bețele să merg la pescuit și să-mi petrec bătrânețea fără niște nervi în plus. Dar credeți că pot? În primul rând nu mă lasă epigrama și în al doilea mă râcâie perfidia și perversitatea dirijorilor acestui cor al epigramiștilor care, din păcate, cântă tot mai fals. Și asta deoarece „dirijorul” adună tot mai multe voci afone. Fenomen normal, atâta vreme cât nici el nu are ureche muzicală. Cam atât, deocamdată. (n.bun)