Poezie
Moștenitoarea dimineții
1 min lectură·
Mediu
Mi-a zgâriat o rază geamul
și n-am putut să-l mai închid,
așa că vino să-mi repari cadranul
spart al ceasului mototolit.
Îți amintești cum s-a-ndoit o clipă
atât de tare-ncât s-a rupt în două ?
și tot nu ne-ajungea pământul
să ne păstrăm uscați de rouă.
Citind poeme, noaptea, cu glas tare
așa-mi trec clipele fără-ndurare.
Îmi astup liniștea ce nu-mi dă pace
Rostind , scriind înconjurându-mă
De vidul meu rapace.
S-a-mpiedicat luna în perdeaua cârpită,
uitând în fibrele ei un bocanc de lumină
ce nici acum nu mă lasă
să dorm.
Iar spre dimineață, soarele,
și-a admirat isprava,
apoi a reparat zgârietura
cu guma de curcubeu pe care
o mesteca.
Cu geamul lipit cu gumă,
bocancul de lumină în perdea,
cadranul spart al ceasului ticăitor,
așa mă găsești tu în fiecare dimineață.
Acum,
Rujul a hotărât să își pună capăt zilelor
Și să se spoiască pe oglindă,
de ciudă că
nu-l mai iubește peria.
Lampa nu mai vrea
Să ardă lângă
Mitocanul de tub de pastile,
Care râde în fiecare dimineață de ea,
Până se împrăștie.
Iar în haosul fiecărei
zile doar eu îmi mai
găsesc nițel timp
să fac o cronică
a „Camerei cu migrene”.
001.554
0