Neculai Gigi Gabriel

Îmi vine câteodată să mușc pământul Și durerea lui s-o beau, Apoi aș rupe bucăți din cer Și aș arunca cu ele în păsări. Aș muta munții cu un cuvânt, Mâinile le-aș înfige în stele Să le curgă

Îmi vine câteodată să mușc pământul Și durerea lui s-o beau, Apoi aș rupe bucăți din cer Și aș arunca cu ele în păsări. Aș muta munții cu un cuvânt, Mâinile le-aș înfige în stele Să le curgă

Cu mâinile-ti febrile de iubire, Tăiai pielea în unghii Și în ochi mă împungeau Sânii tăi zvâgnind pietroși Într-o liniște nebună Ce-o simte o ureche surdă. Și ți-aș fi spus: Nu mă iubi

Viața mea este o imagine Proiectată într-un spațiu straniu Dintr-un univers paralel, Pe unde cuvintele vorbesc cu lucrurile În sentimente și emoții, unde Cărțile citesc în oameni și

Ea mângâia cu mâinile norii Și din ele se înălțau îngeri La cer și dincolo de el. Și lacrimile-i erau păsări Ce curgeau în sus tăcute Și în urmă lor lăsând o dâră De adevăr si

Am ieșit afară să văd cum se simte toamna, Să îmi amestec culoarea cu cea a frunzelor, Să pot simți ultima suflare a copacilor, Ce păreau a fi obosiți de culorile toamnei. Când am văzut acel

De dorul tău am ieșit afară Și am început să-ți caut respirarea Să trăiesc o zi cu aerul ce îl respiri. Am intrat în coaja unui brad Căutând-o prin mirosul de rășina. Am intrat într-o

Simt cum mă pătrund visele unui pegas, Visele unei păsări pheonix, Gândul bătrân al unui munte și încep Să râd ironic de ceea ce mi se întâmplă. Privesc spre mine ca la un străin Și nu mai

Pentru tine a fost: O vedere fără ochi, O stea fără cer, Un trecut fără timp. Pentru tine a fost: Existența ce a încetat să fie. Mă întreb atunci De-a fost ceva, Ca nici măcar nu știu

Mi-am ascuțit privirea să tai orice ispită , Iar astăzi mi-am frânt tăișul In iubirea ce mi-a ieșit în fața Ostenindu-mă în zadar să o străpung Căci colții mă încleștaseră adânc în

Din duh, din carne și din oase Cu întregu-mi existent, Voi rosti puternic cu maxilarele încleștate: Mi-e dor de tine, cum nu mi-a fost niciodată! Mi-aud cuvintele oțelind în piatră , Ce

Tu stăteai tristă și frumoasă Și ca să-ți reânviu surâsul, Þi-am arătat un nor șerpuitor Unde se odihnea un cal alb. Þi-am arătat o mamă cu un prunc Ce-i aduse-n cărucior pământul, Doi

Stingher cum sunt,am început Să fiu gândit de gânduri. Sărac cum sunt, am început Să fiu trăit de emoții. Voi de mult m-ați uitat Înainte de a ne cunoaște. Și nu mai spun nimic, Nu m-ați

„Crezi ce vrei!”, îmi spuse javra, Cu trup cioplit în piatră prețioasă, Dar cu ochii fără de culoare, Cu sărut și zâmbet fals Și cuvinte ce nici minciuna nu le-ncape. Cu inima ce-i bate-n

Am început,prin a-mi arunca Gândurile în sufletele voastre Prin cuvinte rupte din mine, Până când am devenit o parte din voi Și mi-ați făcut un loc in inimi, De n-ați putut să mă

SLUJITOR Materia putrezește-n mine Și se naste din nimic, Din copac în pasare, Din pasăre în vierme. Þipete se sparg de țipete Și devin sunete tăioase Ce destramă sentimente în

DESCOMPUNEREA Am fost lovit de o metaforă, Ce-mi sparse capu-n șapte De gândurile mi-au ieșit din minți Și pereții stăteau beți chinuiți de poezie. La fereastră stau cuvintele la rând să

STARE Din urmă aud strigătul sufocat Al rătăcirii mele și timpul Ce încă disperat mi se arată, În chipul cailor, al pasărilor, În chipul mamei și-al iubitei, Ce le-am lăsat doar amintirea