Cum mi-am îngropat sufletul în grădină

3:00 E trei dimineața și eu încă nu dorm. Privesc insistent ceasul digital de pe noptieră, cu literele lui fosforescente. 3:01 Mă ridic din pat. Nu-mi pasă unde mă duc. Tot ce stiu e că trebuie sa ies din casă. Nu mai suport sa văd acești patru pereți mari, ca de spital, în jurul meu. Ca de morgă. Urăsc acești pereți. Aș vrea să-i dărâm unul câte unul, să nu mai ramână nimic. Pereți de morgă... 3:02 De ce aș ajunge la morgă dacă nu am murit? Trăiesc, simt asta, respir, clipesc, toate cele. Și atunci cum am murit de nu-mi dau seama? Asta e moartea? O cameră cu pereți albi, cu patul meu, cu noptiera mea, cu ceasul meu? 3:03 Nu pot înțelege ce s-a întâmplat cu ceasul de pe noptieră Adică, dacă am murit, de ce mai am un ceas? Oamenii au nevoie de ceasuri atunci când așteptă ceva: așteaptă o intâlnire, așteaptă o zi, așteaptă să moară... Eu ce aștept? 3:04 Am spus că plec și nu am plecat. Stau în capul oaselor, pe marginea patului, uitându-mă la ceas. Îmi place cum clipește. Simt astfel că nu sunt singură. Îl am pe el, îmi am ceasul. Oare va suna? Vreodată? 3:05 Nu vreau să plec. Mi-e frică la gândul că, atunci când o să deschid ușa, nu o sa fie nimic de cealaltă parte. Voi privi în gol și nu voi vedea nimic. Iar atunci voi fi sigură, fără nici o îndoială, că am murit. Nu vreau să știu. Prefer să stau aici, pe pat, cocoșată, să ma uit cum îmi sclipește ceasul și să mă întreb de ce nu sună. 3:06 Mă întreb cum am murit. Mă întreb cum am ajuns aici. Mă întreb de ce. Probabil așa mor eu. Poate că alții mor altfel. Eu mor într-o cameră albă, pe un pat, cu un ceas. De ce? 3:07 De ce nu-mi aduc aminte cum am murit? Aș vrea să știu. Curiozitate personală. Oare m-a durut? Poate că da. Poate că am suferit atât de mult, încât am uitat. Am auzit despre oameni care au pățit așa ceva. Poate că așa ceva mi s-a întâmplat și mie. 3:08 Am deschis ușa și am plecat. Nu prea-mi dau seama cum am facut asta. Cumva, nu știu cum, am ajuns afară. Fără pereți albi, fără pat, fară ceas. Vreau ceasul înapoi. Am nevoie de el. Simt că, dacă n-o să-l mai văd, o să mor. Vorba vine. Dacă am murit deja? Atunci o să mor sufletește. Și apoi? 3:09 M-am întors. Stau cu ceasul în brațe și îi privesc cifrele albastre. Nu vreau sa mor sufletește. 3:11 Acum realizez că stau într-o beznă completă. Nu am nici un bec între acești patru pereți. Doar ceasul îmi luminează fața. Și gândurile. Doar ceasul îmi luminează fața și gândurile... 3:12 Am smuls ceasul din priză și am plecat. De fapt, nu prea știu dacă era vreo priză în cameră. Pur și simplu l-am scos și am ieșit pe ușă, în același mod misterios de mai devreme. În mod ciudat, încă mai merge. Încă mai arată cu precizie ora. 3:13 Dar dacă ceasul arată ora greșită? Dacă de fapt este 1 sau 5 sau 6.... Dacă este 3:14 și eu nu știu? 3:14 În fond, de ce mi-ar păsa cât e ceasul? Chiar și atunci când trăiam, ceasul era doar o închipuire. De unde putem știi exact cât e ceasul? Poate fi la fel de bine și 1, 5, 6 sau 3:14. Nu aștept nimic. 3:15 Grădina este mult mai mare decât mi-o aminteam. De fapt, nu am nici o imagine concretă a grădinii de dinainte de a muri, dar sunt convinsă că era mult mai mare de atât. Încă mai am ceasul in brațe. Aștept să mor. 3:16 Am găsit o cutie de pantofi. Leonardo. E goală. Oare Leonardo Da Vinci ce ar fi făcut cu ceasul meu? 3:17 Mor. O simt. Nu știu dacă ar trebui să-mi dau seama de acest lucru, dar cumva, nu știu cum conștientizez. Parcă mă doare sufletul. 3:18 Am găsit o lopată. O fi a mea? La ce mi-ar trebui o lopată? Și totuși, dacă nu mi-ar trebui, de ce aș fi gasit-o? Nu găsim niciodată lucruri de care n-avem nevoie. Noi sau ceilalți. Dar aici nu mai e nimeni. Deci am nevoie de o lopată. 3:19 M-am apucat să sap o groapă. Nu știu pentru cine. Vreau înapoi în camera albă. Nu mai știu cum sa ajung acolo. 3:20 Am pus ceasul în cutia cu pantofi. Instinct. Intuiție. Nu știu exact ce. Am pus și cutia în groapă și acum o acopăr cu pământ. Mă doare sufletul. 3:21 Mor sufletește. Am terminat de acoperit cutia. 3:22 Aceasta a fost inmormântarea mea. Acum nu mai exist. 3:23 Am existat vreodată? 3:24 Am trăit? 3:25 Ce s-a întâmplat cu mine? 3:26 M-am înmormântat. 3:27 Sufletește. 3:28 Mi-a inmormântat sufletul. Trupul, nu știu ce s-a întâmplat cu el. Unde a rămas, cine l-a luat, ce a făcut cu el. 3:29 Nu-mi pasă. 3:30 Undeva, sub pământ este un ceas. Ceasul meu, de pe noptieră, de lângă pat, din camera albă. Oare mai merge? Probabil.