Un gând, o lacrimă, o chemare,
Și vântul ce vuiește tare
Mă poartă peste mări și țări
Să văd din nou mulțimea de-arătări.
Un șuier sălbatic și vântul ce plânge
Îmi reamintesc de marea de
Picuri reci de sânge îmi mângâie trupul ce plânge;
Nimic din lumea asta nu mă mai poate ajunge,
Căci sunt departe, pășesc spre infinit,
Cu lacrimi de sânge ce pe albul obraz s-au ivit.
NG