Þăranii

Þăranii de Mihail Tănase …nu anii m-au încărunțit Și nu-ntr-o noapte am albit… Byron Numai de vânt își amintea. Urca dealul ce ducea spre câmpul mănos, unde, purtând cinstea pe umeri, ca pe o cruce, trudeau sub pălării de paie roase, țăranii. Și n-auzea de vânt cuvintele măcinate de dor și nevoi, egale cu foșnetul lanului de grâu, cu sudoarea boilor înjugați la secerători, cu hărnicia tuturor și cu credința într-un Dumnezeu, pe care toți îl priveau prin aceeași fereastră de lumină numită dragoste de pământ. Își aprindea tutunul și cobora colina la pasul calului. Trecea râul la cina acelui îndelung apus ridicând lacrima dorului la cer. Din sat se auzeeau hora, chiotele flăcăilor, amestecându-se cu trilul ciocârliei, cu foșnetul pădurii. Câtă pace erea în lucruri și câtă frumusețe! Au trecut zilele și nopțile, iernile și primăverile, verile și toamnele, precum, pe mare, mânate de vânt, corăbiile. Acum, îi curg ninsori pe tâmple și izvoare prin suflet… Și nu-și amintea decât de vântul ce pregătea frunzele ultimei toamne petrecute în sat, doar de vânt își amintea, de mlădierea crudă a crengilor.