Mihai Vintilă

Am citit poezie de toate lacrimile Până când cuvintele S-au spânzurat de înțelesuri. Mâinile mele au ars paginile Iar amprentele mi-au pribegit în neant. S-au plâns literele de durerea mea

Cu botul plin de miere La sânu-ți încărcat opresc Plângând din suflet. Lacrimile-mi curg în barbă Și de acolo ating un sfârc Din când în când. M-apasă năluciri străine Mușcându-mi sufletul

Văd milioane de particule Cum se contopesc În realități zilnice, Văd zbateri de minute Strânse-n speranțe, Văd adevăruri mari Îngropate sub efemeride mici, Văd totul și toate Ce duc în

Am împăturit cuvintele Să fie mai grele în adevăr, Grosimea lor Să miște mințile. Am alungit literele Să cresc verbelor Mesajul Să se imprime mai bine. Metodele toate Le-am folosit Să

Ninge cu sentimente Și ele se așează Peste suflete. Viscolul bate în dungă Iarna aceasta e parcă Un alt fel de iarnă Dinspre înăuntrul cald Spre recele de-afară. Ninge cu sentimente Și ele

Sufletul meu e un vulcan nestins Și lava se mișcă în sentimente Le duce, aduce din Abisuri Răzbună straturi de gânduri Iar dincolo de aparențe Sub zona măștii de liniște Sunt adevăratul eu.

Am bătut cuie în viață Să încerc să o zidesc Să-i dau un punct fix De care să agăț Adevăruri, Speranțe, succese și vise Să-i îngreuneze pașii S-atingă mai bine Cu greutatea ei Milioanele de

Iar a părut Să ne dea lecții de viață Hăhăit la început Final trist Greață. Ziceri pompoase Despre nimic Gânduri bete De creier mic Și, la final, Surâs bizar De Păcălici...

Nicicând culorile nu au fost mai frumoase Roșul alerga printre frunze Galben de viață și de iubiri Câmpuri de arbori și de verdeață Vedeam cum se schimbă-n trăiri. Nicicând culorile nu au fost

Aici la colț de Bărăgan Unde se zbate crivățul Și unde vara seceta-și Arată urâtă fața, Oamenii sunt altfel Și altfel este viața. Trăim cu patimă secunda Cu zbucium ascultăm Siretul Cum