Un pas în imposibil

Iarna ce se lasă plânge în noaptea asta ca o toamnă... Tu ce mai faci? Cu fiecare zi, cu fiecare ceas, cu fiecare zbatere de aripă îmi este tot mai dor de noi și mi se pare incredibil. Aș vrea să ghicesc care mai este gustul aerului ce-l respiri, ce culoare mai are ziua dar noaptea? Aș vrea să știu cum îți mai răsună pașii pe caldarâmul cenușiu sau poate alb sau poate albastru de-atâta ploaie sau înstrăinat de uitare. Acum te privesc cu sufletul, rememorez lunga noastră noapte în doi, zilele în care uitam să și respir de unul singur. Atunci nu aveam vreme să văd cerul și copacii și marea și pământul. La ce bun că acum le văd fără să le simt? Aștept vântul tandru și vrăjit, mirosind a tine să-mi sărute părul și fruntea și ochii și gura, gâtul și umerii, gândul și arșița minții. Aștept ecoul semănând vocii tale și-aș vrea iarăși ca ploaia fierbinte să mi se lipească de gene și de suflet, ca o îmbrățișare nesfărșită. Mă dor mâinile rămase întinse… mă dor ochii rămași deschiși pentru ca nu cumva să dispari din iriși în întunericul depărtării… \"Părul tău miroase a cărbune și ochii tăi a amintiri...\"