cântăreții

Tanka (tan=poem, ka=scurt): Scurt poem de origine japoneză, mai vechi ca haiku-ul, din cinci versuri, cu 31 de silabe: 5-7-5 fraza superioară (kami) şi 7-7 fraza inferioară (shimo), un fel de doină… „sărbătoarea” este negativă, a stinsului, a amurgului, nu a răsăritului, nu a luminii…
Senryū(în traducere literară „salcie pe malul râului”) este o formă de poezie scurtă japoneză, cu o metrică similară cu un haiku, constând tot din 17 silabe. Dar, spre deosebire de haiku, care abordează cu seriozitate imagini din natură, senryū este adesea o descriere cinică, străbătută de un umor acid, a slăbiciunilor omenești. Un senryū nu trebuie să cuprindă un kigo, adică un cuvânt care indică anotimpul, așa ca în haiku.
Numele acestui gen de poezie vine de la poetul de haiku Senryū Karai (1765-1838), a cărui culegere Ifūyanagidaru a lansat genul, care a luat numele său.

Am găsit definițiile de mai sus, pe net.
Aceste rigori, genuri (și mă refer la toate celelalte) mie îmi par constrângeri ale cuvântului.
Pot fi provocări pentru unii, dar nu le înțeleg rostul.
Îmi imaginez cum poeții cântau despre lume, despre stele, despre dragoste etc. Și la un moment au fost atâția încât au dorit să se separe în unii mai talentați decât alții. Și din versul liber au făcut genuri. Nu a fost suficient ca un poem să fie melodios, cu ritm și vorbe meșteșugite.
Pe scurt, cred că așa s-a introdus birocrația în literatură:)

Acu’ îmi cer scuze pentru paranteză, dar a trebuit să aflu ce era cu propunerea. Habar nu aveam.
Și nu știu când voi sta vreodată să număr silabe etc.

Trec la text!

dacă nu citeam definiția nu priceam în veci că-i vorba de un umor ironic.
“că la toți ne vine rândul” cam asta am înțeles, spus așa într-un haiku mioritic:)