Casa din abis

Tristețea s-a așternut pe întreaga făptură a Minodorei chircindu-i întregul trup într-o poziție nefirească. Nălucile din trecut și-au dat mâna cu cele prezente pentru a-i chinui existența. Un val de furie născut din neputință i-a stăbătut întreaga ființă. Fără să vrea, lacrimile mari și grele au început să-i spele fața, lăsând în urmă dâre lungi ce se uneau sub bărbie. Își ridică privirea tocmai când simți o mână pusă pe umăr. A tresărit scoasă din lumea aducerilor aminte și a privit-o pe cea care poposise în spatele ei. Chipul acesteia fin brăzdat de cutele trecerii vremii în zona ochilor radia un soi de înțelegere. Cu un gest reflex, Minodora își puse palma peste mâna protectoare într-un accept de caldă comuniune sufletească. - Plângi dragă, că atât ne-a mai rămas nouă celor de aici. Plângi dacă îți face bine. Dacă s-ar aduna toate lacrimile vărsate, ar dispărea la fundul apei acest loc al sufletelor pierdute. Noi toate de aici ne-am înecat amarul în lacrimi. Și încă o mai facem în zilele de sărbătoare sau când mult așteptatele vizite nu se petrec. Dar crezi că se schimbă ceva? Trecutul nu îl poate șterge nici măcar timpul. Hai mai bine în fața geamului să iei o gură de aer că probabil ți-o face bine.. Sau vrei mai degrabă un pahar cu apă? O întrebă Roșcata apucând-o de mână. - Sper să-mi revin eu încet, încet răspunse Minodora parcurgând cei câțiva pași până în dreptul ferestrei. Printre gratiile acesteia coroana copacului își cernea ultimele rămășițe ale veșmântului ruginit. Purtate de vânt, câteva frunze au poposit deasupra pervazului, prin fereastra întredeschisă. Cu gândul departe, Minodora a cules una admirându-i roșeața și moliciunea apoi suflând înspre ea, i-a dat drumul să cadă pe podea. - La ce te gândești? A întrebat-o Roșcata. - Cred că și eu sunt asemeni ei. La fel de pârjolită și purtată de suflarea Domnului de ici colo! Spune... tu crezi în destin? - Lasă tu destinul în pace acolo unde este. Dacă există... de ce să-i tulburăm treaba, că oricum nimeni nu-i poate schimba vrerea. Iar dacă nu există cu atât mai bine! De ce să să ne lansăm într-o discuție despre ceea ce presupunem a fi din moment ce nu este? Mai bine hai cu mine să-ți arăt evadarea din anostul cotidian, spuse Roșcata trăgând-o ușor de mână. Scoase apoi de sub salteaua patului ei o cutie ce servise cândva pentru ambalarea bomboanelor de ciocolată. Conținutul răvășit pe masă a dat la iveală niște piese aproape minuscule de plastic și tăblițele caracteristice jocului de remi. - Știi să joci? Dacă nu știi, nu-i nimic! Decât să bocești toată ziua... A spus Roșcata în timp ce aranja piesele. - Cum să nu știu? A răspuns deținuta într-o doară. Și gândul a purtat-o prin acele neuitate frumoase duminici, când împreună cu Victor și Monica se luau la întrecere pentru punctajul maxim. Cât de mult se amuzau în momentele în care cineva pierdea și trebuia să ducă la bun sfârșit pedeapsa dată de cel ce acumulase cele mai multe puncte... - Doar noi două jucăm? - Nu știu... să vedem! Fetelor, mai joacă cineva remi? A întrebat Roșcata rotindu-și privirea prin încăpere. - Aranjați pietrele că vin și eu imediat, se auzi din fundul încăperii vocea aspră a Barosanei. - Nu-i a bine! Vezi să fii foarte atentă că astea precis pun ceva la cale, șopti Roșcata printre dinți, indicându-i cu privirea pe cele două care șușoteau rânjind animalic. Întotdeauna când intră vreuna în joc se sfârșește neplăcut. Regret că nu mai pot retracta intenția de joc... În fond sunt și eu o deținută ca și tine. Fii pe fază, apără-ți pielea și vom vedea noi cum decurg lucrurile, mai reuși această să adauge înainte ca Barosana și Coroiata să se așeze pe scaunele rămase libere. - Câte o țigară pentru învingătoare, de la cele care pierd, capisci? Spuse Barosana schițând un rânjet prin care, din dantura îngălbenită și cariată se dispersa un miros fetid. - Dar eu nu fumez... A spus Minodora calmă privind în jos. - Nu-i nimic, pun eu pentru tine dacă pierzi, dar îmi dai două pentru una, sări binevoitoare Coroiata. - Bine... dacă tu spui... acceptă femeia nevrând să se pună rău cu ea contrazicând-o. Se știa bună la remi. De cele mai multe ori, acasă ea era cea care acumula cele mai multe puncte. De aceea nici prin gând nu-i putea trece că ar putea fi atrasă într-un complot parșiv în care să devină o victimă. Jocul a început și partidă după partidă, Barosana câștiga, lansând nori grei de fum din trofeele consumate. Din acest motiv, Minodora a fost mai atentă la ceea ce făceau cele două. Mare i-a fost mirarea constatând că tuciuria îi pasă pe sub masă, anumite piese celei ce era șefă de cameră. A vrut să se revolte, dar îndemnul Roșcatei, i-a revenit în minte. „În fond... facă ce-o vrea! Dacă asta o bucură atunci așa să fie” își spuse fără să se gândească la faptul că țigările fumate din pachetul Coroiatei trebuiau returnate de ea. Mai era o oră până la raportul amiezii, când Coroiata, spuse satisfăcută: - Eu nu mai joc! Tu acuma pune mălaiul jos pentru o paclă de țigări, să trimit pe cineva la magazin. - Nu înțeleg despre ce mălai e vorba? - Ce nu înțelegi? Ai pierdut? Ai pierdut! Acum plătește! Nu așa ne-a fost vorba? Acu’ o dai pe de-a ’ntoarselea cu mine? Vezi că nu-ți merge! Scoate biștarii și taci din gură până nu mă-nărvez, că fac prăpăd dacă nu primesc ce mi se cuvine. - Dar nu am nici un ban... răspunse Minodora cu privirea în pământ. - Ce zici? Au băga-mi-aș! Apăi, mânca-mi-ai tu mie zda... ce crezi că faci aici? S-o’ntâlnit hoțu’ cu prostu', sau ce? Du-te spânzură-te sau fă ceva numa’ să pui necesaru’ pe masă că-i jale mare! Ai auzât? Jale cu „j” mare dă la jarul pă care o să-l mânci dacă nu faci cum îți zic! Minodora căută cu privirea o salvare la celelalte deținute care să prin farmec tocmai atunci aveau de făcut ceva foarte important ignorându-i căutarea deșartă. - Þi-am spus că nu am bani! Ce vrei să fac? Așteaptă și tu până voi avea și-mi voi plăti datoria, așa să știi! - Aștept pe dracu’ să te scuture! Stai să vezi tu acum ce-ți face Coroiata fără să te atingă! Apoi, s-a ridicat brusc cu o privire încruntată și zburlindu-și în toate părțile părul, s-a îndreptat spre ușa de fier. Cu pumnii și cu picioarele a început să o lovească strigând gardienii: - Săriți! Săriți! Nebuna vrea să mă omoare! Vreau să raportez! Cei doi gardieni au năvălit în cameră. - Cine vrea să te omoare? Întrebă unul din ei. - Permiteți să raportez: în timp ce jucam liniștite remi, deținuta aia ne-o întrerupt jocul cerând să-i dau scaunul pă care ședeam. Nu i l-am dat și-o tăbărât pă mine și m-o tras dă păr. Uitați cât păr mi-o smuls, adăugă arătând demonstrativ o șuviță apărută ca prin minune în palma ei. Toate femeile or văz’t. Nu-i așa fetelor? În cameră s-a făcut o liniște de mormânt. Deținutele ridicate au încremenit într-o stare de impasivitate și dezinteres față de cele petrecute. Trădarea tuturor plutea în aer, căci adevărul nu-și avea loc în acel spațiu al degradării umane. Cerșind o brumă de sprijin, șocată Minodora căută privirea Roșcatei, însă aceasta scruta neputincioasă podeaua. - Spune Floreasco așa stau lucrurile? Întrebă gardianul burduhănos privind-o încruntat. Dintr-un impuls greu de înțeles, Minodora acceptă minciuna în locul adevărului ascuns în propriile-i neputințe. - Da! Eu sunt vinovată, răspunse femeia cu o voce stinsă. - Atunci lasă că te disciplinăm noi! Spuse celălalt gardian punându-i cătușe la mâini. O zi de carceră și o să-ți vină mintea la cap! Tăcută, precum cornuta dusă la abator, Minodora îi urmă spre locul de pedeapsă. - va urma -