Balada pasilor schiopatati

Din trei in trei melci se oprea nedumerit caci incepuse sa uite. Soarele ajunsese deja dincolo de cele sapte mari si tari obligatorii si el nu pipaise inca prima slova din poveste.

Poate ca nu m-am nascut inca - incerca el sa se consoleze continuând sa-si inchida pe rând toate organele sensibilitatii –

ochiul de apa reflectând cea mai frumoasa raza de luna,

clavicula in forma de aripa farâmitata de fluture,

ficatul verde mirat, ca iarba de dupa potop.

Timpul e lacomie, a concluzionat fericit, si melcii au disparut lasând in urma cai umede, tocmai bune pentru greutatea pasilor din ce in ce mai repezi.

Cu mine de mânuta traversa in fuga lanuri

de insecte vorbitoare si iluminate,

tot mai olog si mai chior de corp,

tot mai intim departat de unicul suflet,

tot mai aproape de prapastia nemuririi prin uitare.

In jur departe se vedeau caravane mute de

mame care nasteau prunci mirosind a sudoare de pas omenesc,

mame care se zvârcoleau de fericirea crapata a fatului prin gari, autogari si alte simboluri ale vesnicului drum,

mame care nasteau din iubire pentru promisiunea vesnicei oboseli, mame care, mergând, isi deschideau larg pântecele ajuns la termen

mergând,continuând sameargasapaseascasaalergesasitârsâiepiciorulumflatdesarcina.