mă surprind cu uimire gândind că despre viață aș putea să scriu orice
așadar
iau cuvintele de mână
le trec dintr-un om într-altul cum duminicile trec în calendar
și merg la vânătoare de
septembrie absent
visez o liniste ingalbenita
precum o coaja de lamaie
luna isi plimba trupul peste cerul ondulat
asa respir si eu cu ambele urechi incercuind cuvantul
septembrie
pipaiam o singuratate
cu ochii inchisi intre doua palme pierdute pe tample
ne fixam o tacere pe buze aveam partea
noastra de fericire plus inca un adevar
din cand in cand iubirea ne suiera
din cand in cand gemeam in surdina
într-o camera plina de igrasie si gandaci cu n picioare
iubirea ne invada cu gesturi disperate simultan
trecatorii zambeau cu gura pana la urechi
in timpul
te rog să mă crezi nu
sunt un poet ce croieste cuvinte
cu pălărie de paie si picioare de lemn
timpul mă sperie cu fiecare tic
tac doar uneori pe hârtie două trei
filozofii pe moment nu
mi-o inchipuiam crescand in palma mea
cu tot cu visele ei de libertate
pierdute intr-un ochi de votca
du te naibii strigam
de fiecare data cand
dorintele ei infipte in lutul
el fuma aceleasi idei
în diferite marimi cresteau gandurile
cartonate
cu ochi nituiti de somn de lene
nu traia decat uneori
visa împreuna cu maine in gand
avea praf de amintiri
sau poate
mă iscăleam cu umerii copți de amurg
în realitate nu mă interesa
câte mașini și-au rupt trupul pe asfalt
între două claxoane
eu te iubeam până dincolo de mine
acoperit de zgomotul tramvaielor