matei lupu

mă surprind cu uimire gândind că despre viață aș putea să scriu orice așadar iau cuvintele de mână le trec dintr-un om într-altul cum duminicile trec în calendar și merg la vânătoare de

septembrie absent visez o liniste ingalbenita precum o coaja de lamaie luna isi plimba trupul peste cerul ondulat asa respir si eu cu ambele urechi incercuind cuvantul septembrie

pipaiam o singuratate cu ochii inchisi intre doua palme pierdute pe tample ne fixam o tacere pe buze aveam partea noastra de fericire plus inca un adevar din cand in cand iubirea ne suiera

din cand in cand gemeam in surdina într-o camera plina de igrasie si gandaci cu n picioare iubirea ne invada cu gesturi disperate simultan trecatorii zambeau cu gura pana la urechi in timpul

te rog să mă crezi nu sunt un poet ce croieste cuvinte cu pălărie de paie si picioare de lemn timpul mă sperie cu fiecare tic tac doar uneori pe hârtie două trei filozofii pe moment nu

el fuma aceleasi idei în diferite marimi cresteau gandurile cartonate cu ochi nituiti de somn de lene nu traia decat uneori visa împreuna cu maine in gand avea praf de amintiri sau poate

mă iscăleam cu umerii copți de amurg în realitate nu mă interesa câte mașini și-au rupt trupul pe asfalt între două claxoane eu te iubeam până dincolo de mine acoperit de zgomotul tramvaielor