O zi la dentist

Cînd sunt la volan, urăsc pietonii. Cînd sunt pieton, urăsc șoferii. Cînd sunt pe bicicletă îi urăsc și pe unii și pe alții. Dar nimic nu urăsc mai mult decît dentiștii. Din cauza asta mă spăl pe dinți de cîteva ori pe zi. Dar se pare ca dinții mei nu țin cont de asta. Așa încît îmi iau inima în ei și mă duc la dentist. Mă așez pe un scaun în sala de așteptare și, ați ghicit, încep să aștept. Mă uit pe pereți. Dintr-un poster, un crocodil îmi zîmbește cu toată gura aia plină de dinți. Pare fericit. Aștia, da dinți! pare să-mi spună. Mă gîndesc la ai mei și parcă îmi este un pic rușine. Aștept în continuare. Din camera alăturată aud fluieratul oribil al frezei, gîlgîitul apei, altele nedefinite. Mă simt un pic tensionat. Îmi vine rîndul. Intru. Dentistul mă întreabă care e problema. Eu îi spun. Îmi lovește dinții cu un ciocănel. Doare? Puțin. A dracului carie, a dispărut. Odată cu ea și durerea. Specialistul nu se poate lămuri. Trebuie o radiografie. OK. Asistenta mă conduce într-un cabinet alăturat. Ușă de plumb, șorț de plumb, mănuși. Încurajator. Îmi dă filmul. Þineți-l cu mîna, strîns. Iese în grabă pe ușa pe care o închide cu grijă. Pornește drăcia aia și după cîteva secunde bune o oprește. Gata. Mă duc cu radiografia la dentist. Se uită la ea. Nu e bună. Probabil am mișcat-o în timp ce. Mai facem una. A doua, din fericire, e bună. Gata s-a lămurit. E o carie mică. Se rezolvă. Mă bucur. Și pentru iradiere. Ce poate fi mai frumos decît să ai o aură in jurul tău! Să luminezi noaptea! Măcar cîteva zile.