Dedicatie

Conform buletinului am patruzeci de ani, deși sunt suspect de-a fi cu un an mai mare, și încerc să-mi deslușesc o meteahnă…. …N-am dorit-o cu nimic mai mult față de alte femei; adică pretențiile erau ca la un bebeluș, care-și cere lăpticul din țâță, la ore fixe, sau în funcție de dispoziția dată de circumstanțele date respectivelor zile, mai mult sau mai puțin influențabile în eternul apetit de-a mânca ca nesătulul. Vine o vârsta în care te crezi imbatabil; nu că ești frumos, ori bine lucrat, ci pentru că exiști, ai o experiența, o femeie loială lângă tine și norocul de-a avea un aspect androgin, adică nedezvoltat, fără burtă și chelie, ochi albaștri; în fapt, o gravă nenorocire în copilărie și adolescență. Timiditatea pe care am avut-o, m-a adus aiurea pe culmile cioraniene, pentru că împins de nevoile sensibilității feminine, am fost abuzat de o ticăloasă de patrusprezece ani, ce s-a dat drept asistentă; clișeu agreat în acea vreme… Evident că n-am crezut nimic, dar consecința a fost gravă in universul gândirii mele. Ea nu mă iubea…. Astfel, prima deșteaptă și frumoasă din viața mea, de crezut îndragostit ca boul de iarbă, a căzut de la etaj, într-o dizgrație, pe care mi-am consolat-o cu alte asistente. Sanatariul de la Covasna, (de fapt pe lângă, dar nu mai țin minte exact locația) la care am fost internat pentru problemele mele congenitale de inimă, nu m-a îndepărtat de viață, dar mi-a provocat o gravă depresie. Dezvirginarea nu mă învățase nimic despre dragoste. Cu ce să străpungi ceva ce nu cunoști, dacă în mintea mea credeam că pătrunsesem totul?! Și atunci am început să sufăr! Am început să citesc; și nu orice; direct filozofie; era pentru mine esența boilor ce scriu romane. Sătul de “cretinătațile” lor, am început să gândesc, fapt ce m-a determinat să învăț să scriu. Dar a gândi pe acele timpuri, când mai existau și examene, era o crimă. Amenințat cu munca, în fabrica ce avea să ajungă a lui taică-meu, după revoluție, mi-am topit urgia gândurilor sinucigașe, în cifre, pe care le mai foloseam când primeam restul de la pâine. Înainte de silnicia poverii de-a fi conștient de ce-ar urma in cazul puturoșeniei, am avut, cu sprijinul nețărmurit alor mei, doi meditatori: Primu, unu Cobalscky, sau ceva de genu, cu un păr afro de invidiat pentru zona indicată, dar pe care l-am trimis de atâtea ori acasă pe caz de boala, bicicletă, chei pierdute, încât a plecat singur, mai mult fugind, dar cu o împăcare de sine, demnă de un mucenic. Al doilea, cel care m-a determinat să învăț, mai mult să reînvăț, Lucaci, mort după un omenesc infarct și încercări deșarte de-a face afaceri cu taică-meu, la un moment dat, fumând din țigările pe care le primea bonus față de remunerarea, evident la negru, cuvenită, fiind într-un final răpus de oboseală (lucra la Automatica, unde se citeau ziarele și se mai compuneau probleme de mate atât de tâmpite, încât nici ei nu știau să le rezolve) i-a zis mică-mi: “Băiatul dumneavoastră…, este …foarte deștept, dar nu are cum să ia treapta; deci…, eu…, nu mai am cum să va iau banii. Oricum există fabrici de profil, chiar la Automatica, unde ne sunteți medic, sau…undeva în domeniul soțului, în industrie.” După ce impuțise casa cu carpatele lui de troglodit nerecunoscător, își aprinse un kent, triumfal, înainte de plecare, asta însemnând: “Oi fi tu fă fostă ministră adjunctă a sănătății, și ăla fost adjunct la industrie, dar fi-tu o să spele podelele Automaticii!” Eram enervat peste culme. Ticălosul ăla cu pantaloni în cur, ce fuma din țigările casei, care se plimba pe balconul nostru de cincisprezece mp, și suna de la fix, pentru cine știe ce interese, mă avorta în fața celor ce-l plătiseră și-i dădeau concediu medical, ori alte mici, dar importante favoruri. …Bătăile scurte și repetate pe scalp, în zona cerebelului, insățite de-o liniște conturată pe colțurile gurii ei, a înrădăcinat umilința, și în timp ce-mi spunea că nu contează cine mătură aleile, abia îl așteptam pe taică-meu, pe care nu-l așteptasem niciodată. Nu că era rău, ci că eram de mic profitor și prefăcut în ceea ce nu eram; așteptam și ceream fără nicio justificare. Când a venit m-a întrebat: “Ce faci Florine?” Mereu înghețam în fața acestei întrebări. Ce dracu să răspunzi în fața unui răspuns? Acesta era răspunsul: Ce fac?… Apoi, s-a retras ca o stafie, fără alte senzații de existență; parcă nici nu fusese; doar făptura lui mă chinuia de undeva de dincolo de orice vinovăție simțită într-o formă imaginară. E și asta o dragoste descoperită față de un părinte pe care doar îl considerai un depășit de orice se poate mișca în sufletul cuiva. Un inventator, inovator, cu pumnul cât baza unui brad matur, pe care l-am văzut o singură dată doborât de un atac cerebral, (când a fost dat afară din minister de Ceaușeasca din cauza unor substanțe radioactive aduse din Rusia, pentru dezactivarea lor, ce era din păcate, imposibil) întins sub o fereastră deschisă de iarnă, căreia nu-i vedeam sensul, și care m-a făcut să fug spre maică-mea, ce se afla, ca și mine, în vizită la nașii lui frate-meu. Dragostea se învăța, astfel, pretutindeni și priveam ca o nimfomană, nesătulă de corpul neexperimentat, dorința de-a fi sfâșiat de durerea tuturor neîmplinirilor ce mi-ar fi sfințit imaginea răstignită, de mine privită. Cititul a fost o nenorocire care m-a învățat să știu ce sunt virgulele și alte semne de punctuație, oarecum utile, ținând cont, că orice bou poate da melodicitatea necesară unei fraze și fără acele semne, deși știu că voi fi făcut la fel de bou, de bizonii în viața.(și au dreptate) Lecturarea era greoaie, căci ochii și inteligența nu-mi permiteau rapiditatea de care aveam nevoie. Probabil voiam peste măsură, fără prea mult fundament. Era atâta hârtie mânjită, pentru atât de puține idei, încât stiam ca nu am cum însuși mai nimica. Să citesc o sută de ani, ca să scriu două pagini, și acelea de-o ipocrizie insistentă, pentru ca natură m-a creat doar pentru a fi un simplu cititor de ziare?! 0ricum, citind, am vazut că mulți alți oameni au iubit, ori își imaginau asta, și că au murit în numele acestei reacții chimice. Să mori de propriu-ți corp e revoltător de romantic, dar mai bine decât de moarte naturală, pentru că suntem muritori, ceea ce este batjocoritor. Maică-mea îmi spuneaca sunt prea iubăreț și că o să pierd. Iubirea este un viciu? Nu-i normal să iubești ceea ce-ți place, ceea ce te face, indiferent cum, să te simți bine, fericit? Viața, la începuturi, nu este decât o asumare, ce-ar fi bine să fie și resemnată, a două trupuri împreunate. Dacă mor acum, n-am pierdut nimica, pentru că nu aș fi știut cât aș mai fi avut de trăit, ca să conteze. Vă spun, că maică-mea m-a iubit enorm. Am încercat să pot simți ca ea în modurile pe care le aveam la îndemână. Mi-o imaginam moartă, zână, zeiță, iubită, amantă și iarăși vie, ca până la urmă să rămână mama ce m-a dat dracului, pentru că tot ce-am iubit, n-am lăsat să treacă prin sufletul ei mic și chinuit de-o copilărie, aproape fără mamă și-un tată divinizat, care-i dădea palme și la cinzeci de ani. Odată cu eșecul primei iubiri, din cauza unei mici neînțelegeri, (…adică nu i-am spus c-o iubesc; …s-a îndrăgostit de-un altu…) am redescoperit alinarea la sânul altei femei, astfel, înșelând prima femeie, cu minciuna ce-mi șiroia gârlă, pretinzând amintiri din copilărie defulate violent. M-am chinuit doi ani s-o iubesc pe această ființă, care chiar mă iubea și care avea și-o soră, care se îndrăgostise și ea de mine, dar eu tot la primul bolovan primit în moalele capului mă gândeam. Boala ce mă cuprinsese, a distrus-o pe maică-mea… Orice cuvânt de alinare, mă arunca în trecut, la refuzul, nici măcar mărturisit, la prima, unica ea, ce mi-a schimbat ireparabil destinul. N-o mai iubeam, pe maică-mea și nici ea pe mine. Ceața lăptoasă a urii cuprinsese toată casa, prin care refuzam să ne vedem, ca să nu dispară și să rămână clară distanța de tot de nepătruns intre un fiu și-o mama. Casetofonul era în sufragerie. Veneam acasă alergând cu un dor de plâns pe fundalul unei aceleași melodii trasă treizeci de minute, în reluare și pe care n-o mai auzeam la un moment dat, când cu ochii torturați, de imaginea ei, o auzeam pe maică-mea: “Dar tu ce faci aici? Asta ai de gând să faci toată viața?”. Îmi venea să-i sparg capul. Adică cum? Am de gând să iubesc toată viața, ori să sufăr în numele ei? Cine dracu se întreabă de aceste prostii? Suferința nu are nevoie de întrebări, justificări, clasificări, ori timp. E un act în sine ca orice nevoie fiziologică; un fapt al faptului că ne-am născut. Suferința de câțiva ani, evident că a dat roade. Din bătăușul numarul unu, am devenit un crist, o substanță benefică, credeam eu, pentru cei în nevoie, exprimare un pic exagerată, pentru un adevărat mirean. Dragoastea nu mai era, cum nici măcar nu știu, ci o exercitare a unei strădanii mincinoase de-a fi; o concluzie, a unei filozofii, lipsită de tematică, esență și finalitate. Retorica reteza gândirea, doar de dragul publicului. Astfel, iubirea, în loc să involueze către punctul suprem al fericirii, s-a îngrășat ca o tumoră plină de idei, concepute anume pentru a omora-o, în fapt, față de ceea ce spunea mincinos că se face, pentru a o cunoaște mai bine. Cu cât citeam mai mult, plecând de la începuturi, cu-atât omul era în centrul atenției; o dezamăgire fără margini, căci nu mai puteam spera la ceva superior, în afara religiei. După cum puteți observa, cel mai mare brand, în prezent, este însuși omul. Toate produsele se schimbă, dar atâta timp cât omul le produce, marca, sau sensul acelui produs, nici nu mai contează. După scrisori interminabile de dragoste, a urmat revoluția din 89, când eram atât de exaltat că o să beau, deși doar gustam, pe străzi, fără să mă întrebe niciun milițian de nimica, ori că scap România de teroarea de comunistă, deși capitalul lui Engels era superb, ori că puteam fuma oriunde (voiam acasă), dar mai ales că taică-meu ar fi plecat mereu în occident să-mi aducă cadouri; toate acestea m-au transformat în mare revoluționar; mă revoltam și pe margarina pe care o mâncam pe pâine prăjită. A urmat o treaptă insuportabilă, căci fusesem mutat, forțat, de-ai mei, la Spiru, unde am intrat cu o notă medie mai mult decât onorabilă, și asta datorită examemenului de la matematică, unde am avut a doua notă pe țară. Acasă duhnea a pulbere de scandal; ne priveam bănuitori, mestecând rar și cu grijă, ca nu cumva o eructație rătăcită în atmosferă să declanșeze panica. Viitorul era incert; trebuia să avem grijă la orice râs necontrolat. Taică-meu, nu mai era dispus să fie incolor, inodor, atemporal și transparent în fața unei bombe biologice naturale, iar maică-mea, ca doctor, era în mare pericol de-a ajunge la infarct miocardic. Singura constantă în viața noastră, fără de prea multă strădanie, un fapt de al cărui fapt nu ne învinovățeam, era că încă trăiam. La școală, Spiru, fumam cu una Eneasca, singura viciată, din cauza părinților ei fumători, și care avea un dalmațian, evident mult mai abordabil decât ea. Nimerisem într-o clasă terorizată de-o dirigă cu părul negru-vâlvoi, care-ți zâmbea cu trei dinți și-ți dădea o mie de șuturi în cur; de unde avea atâtea picioare, numai ea știe… - Astăzi, dragilor, am să vi-l prezint pe noul vostru coleg, o clipă să mă uit…, Marius, care a avut cea mai mare notă pe liceu la matematică și… a doua pe țară… Fumezi cumva??? - Da?!… - Și maică-ta știe? - Ea-mi da țigări… - Bine…, dragule; du-te în bancă! La noi nimeni nu fumează. Între timp, chinuit de Ileana, mă duceam în Dorobanți, de unde o luam și ne plimbam pe unde apucam, ca apoi la despărțire s-o iubesc cu palmele până la epuizare. Am cunoscut-o in casa unui coleg de clasa, din Caragiale, care dând o petrecere, mi-a prezentat-o, ca fiind o simplă amică de-a lui. Era un pic adevărat; adică el o iubea și o curta, dar ea, în afară de muzică electronică, nu prea avea pasiuni prezente acelui moment. Între timp ne-am tot despărțit, până când a rămas doar amintirea. O iubea spasmodic și maică-mea, până când ne-a găsit, voit, (era acasă, iar eu nu am știut) goi în pat, chiar de nu s-a întâmplat nimic din ceea ce și-a închipuit, deși mi-aș fi dorit… Era normal s-o iubească; printre primele la școală, cu-n ten lăptos, păr lung, negru și față angelică. Dar răul, deja, își răspândise sămânța prea departe, de-a mai fi fost oprit; cum spunea bunica prietenului meu: eram un geniu, dar, un geniu al răului. Timpu trecu, și pe aleile Circului aveam s-o întâlnesc pe Alma, o tipă ce-mi aducea aminte de Ovidia, dar care, ca și frate-sau, era puțin cam dusă, ceea ce mi-a plăcut la nebunie. Prin Ludovic, fratele Almei, am cunoscut-o pe Claudia (fiica unui mare medic, care o ura pe maică-mea) și apoi pe Iulia. Rând pe rând și împreună le-am iubit; viața mi-era plină de-atâta iubire, de a trebuit să renunț la toate. Lăcomia duce la însingurare și înstrăinare de propria-ți ființa. Voiam să iubesc tot ce-mi stă încale și ele să-mi descrie trăirea prin ceea ce aș fi putut stârni în ele. Nu poți iubi patru femei în același timp, fără ca cel puțin trei dintre ele să te urască. Mihaela, fostă viitoare sotie, a pus capăt acestui lanț și începutul altuia, ruginit, mereu fisurat, ori chiar rupt, ceea ce a necesitat o luptă, pe care, acum, aș ceda-o cu plăcere altora, ce cred că prin iubire obțin ceva. Poate doar competiția m-a aruncat în această bătălie cu acestă ființă luată, iubită și terminată în esență, în ceea ce avea să însemne prima ei dragoste, de care eu trecusem glorios, dar pe care ea și-o împărtășea cui îi era mai aproape, mai receptiv. Eu eram foarte receptiv; tocmai începusem să gândesc și eram lacom de orice sentiment mutilat, frânt, zburdalnic sau morbid din jurul meu. Îi transcriam din scrierile mele, care la momentul respectiv, se mulau perfect pe dezamăgirea inutilă, inexplicabilă, a melancoliei ei anticipate, de despărțirea ce avea să urmeze între ea și Vali, iubitul ei. Prima lecție, pe care am avut-o de pregătit la limba și literatura română, a fost Sărmanul Dionis, și pe care am avut onoarea, de a comenta-o, mai mult, de-a o stâlci într-un atât de original mod, după cum mi-a spus profu’, încât am luat zece. De atunci am devenit poetul clasei. Veneau la mine colegi să le fac scrisori de dragoste, iar eu, corect fiind, mă interesam de fiecare persoană în parte, căreia urma să-i scriu, așa încât sentimentele exprimate, să fie personalizate conform datelor obținute. În timp ce eram cu Mihaela, eram și cu Ileana, râvneam la Iulia și mă cam plictisisem de Alma. Am fost drastic pedepsit pentru această îndrăzneală, dar năravul moare greu. Acasă, în frigider, aveam farfuria pregătită în fiecare seara cu nutrețul necesar, măsurat pe măsura kilogramelor ce le aveam; la fel și ușile ce se închideau noaptea și mai ales ziua, ori lunile in care ai mei erau plecați. Ura, imbogațită ca Uraniul, cu-o liniște nepăsătoare, aducătoare de senzații confuze de, mai întâi, inexistență, apoi de revoltă animalică, pe care nu știam s-o folosesc în vreun fel anume, cât să scap din cercul, parcă infinit al neputinței, al ostracizării, m-a condus spre tristețea ce mă caracterizează și care se va sfârși odată cu mine. Frate-meu, cu-n zâmbet victorios, ca un steag ce aștepta să fie ridicat pe teriteoriul râvnit de secole, îmi închidea ușile în cele trei pătrimi, pe care le obținuse cu greu, prin vicleșug, cuvânt ce nici măcar nu-l “cunoșteam” la acea vreme, căci nu-i vedeam sensul. Tot ce fusese cândva nimic, acum era răul dus la extrem. Maică-mea mă acuza de răzvrătire și insensibilitate, bunică-mea de furt, frate-meu de violență, vecinii de curvăsărie, prima prietenă de instabilitate, a doua de infidelitate, a treia de trădare, a patra de existență malefică, iar taică-meu semna toate aceste acuzații. După despărțirea, destul de lungă durată de Mihaela, pe care n-aș numi-o așa, întrucât avea un iubit, deci era neclară în privința sentimentelor față de doi bărbați, am agățat-o nevrotic, căci acesta-i cuvântul, pe cea mai râvnită fată din liceu, și asta, pentru ca și ea era distrusă în acel moment. Am dus-o pe Andreea, căci așa o chema, la mine, unde stăteam cu bunică-mea, căci ai mei erau plecați în Israel. Am hotărât să-i fur cheile bunicii de la garsonieră, pentru a putea vorbi în liniște. N-a mai fost nevoie, căci m-a sunat un coleg de clasă să mă invite la el acasă, unde era cu un altul, Tomek, să-mi arate un film porno, in care personajul principal era leit cu mine. I-am spus că mai vin cu cineva, ceea ce a provocat o pauză și o inerentă curiozitate. Așa am ajuns la Frățiman, unde a luat, fără să-mi dau seama, una dintre cele mai mari dragoste avute până în prezent. Și ea mințise, furase, fugise de acasă; și ea trăise ca mine, (poate la puterea a zecea) și se pare, că cei ce-ar ar fi trebuit s-o apere, erau exact cei care o înlăturau și aruncau în judecățile pripite ale comunității, ce se numesc: școală, bloc, și mai ales familie. Cu Andreea a fost singurul Crăciun avut împreună, cu cea iubită, în casa alor mei, consfințită de maică-mea. Nu din religiozitate, ci curiozitate și un pic de resemnare, deși tot blocul o știa de curvă galactică; am prins-o vorbind despre ea în acest fel, fapt ce m-a determinat să plec de acasă; nu a recunosut nicioadată. Ai mei sper ca o duc bine, în țări și depărtări, în România și oriunde ar fi. Atâta timp cât nu am primit telefon de la frate-meu, înseamnă că încă trăiesc. În rest, vă urez amintiri plăcute și în niciun caz sănătate; e la fel de trecătoare ca… viața; deci, la ce folos?…