Marinsorica

Din nefericire, la întrebarea \"cum putem ști când visăm și când suntem în stare de veghe ?\", nu vom putea avea niciodată un răspuns propriu, personal, individual. Vor fi întotdeauna ceilalți cei care ne vor răspunde la aceasta întrebare. Iar răspunsul lor nu va fi nici el un răspuns individual, al unuia sau altuia dintre ei, ci unul colectiv. Criteriul realității se afla întotdeauna intr-o percepție colectiva a realului. Este o obișnuita colectiva de a trăii lumea ceea ce ne dă impresia unei stabilități a realului, a unei opoziții a acestuia la acțiunile noastre, a percepției sale ca situat in fața privirii, simțului tactil, auzului etc. Reducția realității la realitatea perceputa nu este însă justificată deoarece chiar si o halucinație este foarte reala pentru cel care o trăiește. De aceea certitudinea a ceva ca fiind real tine de o adecvare intre ceea ce așteptăm să găsim in camera noastră și ceea ce am lăsat. In acest caz nu este nimic altceva decât repetiția ceea ce ne da criteriul realității. Chiar daca încerci să critici primatul privirii în determinarea realității, aceasta încercare este nefericită atâta timp cât gândirea care critica si-a calchiat conceptele si cuvintele pe lumea percepută vizual. Gândirea nu este decât o privire care perspectivează lucruri abstracte care la origine erau mai mult sau mai puțin adecvate unor lucruri sensibile… Iar această gândire te face să te întrebi de ce „luciditatea” dată de lipsa de distanța între ceea ce te aștepți să găsești în cameră și ceea ce găsești iți lipsește. Iar un răspuns posibil ar fi : aceasta distanță a fost creată de reculul reflexiv provocat de sentimentul de îndoială pe care-l resimți. Așadar, daca vrei certitudini trebuie sa încetezi de a gândii, iar dacă vrei să gândești ia in considerare relativitatea realității in fața violenței propriei tale gândiri…

Ea, tristețea, îi este inerentă vieții. De ignorat nu prea merge, mai repede depășește-o... ;-)

1. Este evident da exista certitudini care pot deveni incertitudini samd. Insa care este fondul comun al acestei mutualitati ? Pentru Descartes, care pare a-ti fi destul de drag, acest fond este restul, ceea ce ramane in urma, indoielii metodice. Daca ne indoim de tot vom constientiza ca ceea ce ramane este un „subiect” care se indoieste … Insa ce consideram ca fiind „adevarat”, in sensul de „real”, „de cele mai multe ori” ?
2. Nu este oare o tesatura foarte stransa de prejudecati, „habitusuri”, obisnuinte de gandire care ne cizeleaza conceptia cotidiana asupra a ceea ce este ? Si nu este aceasta „tesatura” (pentru a nu folosii concepte ca „structura”prea uzate in limbajul filosofic) ceea reiese dintr-un uzaj COLECTIV al gandirii ?
3. Bineinteles ca poate ai experimentat o anumita confuzie inainte de a fi parasit camera, ulterior regasind-o ca fiind diferita, insa eu am accentuat rolul repetitiei in constituirea stabilitatii realului. Poti fi oricat de confuz o data, ceea ce conteaza este modul de experimentare a respectivei camere „de cele mai multe ori”. Aceasta experimentare „de cele mai multe ori” este punctul de plecare de la care judeci orice experimentare ulterioara a fi, sau a nu fi, cofuza, diferita, identica etc.
4. Departe de mine de a afirma ca „toate conceptele vin in urma vizualizarii, mai exact in urma perceperii empirice” imediate a unei situatii sau circumstante. Insa toate conceptele, printrun proces de abstractie succesiva, au o origine perceptiva. Conceptele apriori sunt doar concepte a posteriorii utilizate intr-o teorie intr-un sens a priori (aceasta afirmatie este valabila atat pentru Kant cat si pentru Husserl).
5. [punct incomprehensibil]

In mod evident \"filosoful\" este cel mai putin filosof posibil atata timp cat orice forma de discernamant conceptuala ii lipseste. Atunci cand sensul si nonsensul, sau chiar mai bine existenta si nonexistenta, sunt acelasi lucru, ii lipseste tocmai criteriul realitatii. Imaginarul este real iar realul este imaginar. Dezorientarea lui este evidenta.

Numele sau, \"filosoful\", denota cat de putin este cunoscuta filosofia de catre cei mai multi, care o reduc de obcei la o simpla vorbaraie fara sens insa, aparent, bine imbrobodita cu vorbe mari.

\"Noeza\", in terminologia husserliana nu poate fi gandita decat in opozite cu conceptul de noema. Atata timp cat noeza reprezinta, spunand foarte grosier, polul gandirii, noema este corelatul ei obiectiv, obiectul pe care aceasta gandire il intentioneaza.

Te citez : \"Husserl a adoptat termenul grecesc pentru a sublinia caracteristicile intentionalitatii actelor mentale.\" Pana aici totul este relativ bine deoarece polul intentional al constiintei este intradevar noeza. Insa, daca privim cu mai mult recul colajul rapsodic si general de nume si trimiteri la mari ganditori pe care-l efectuezi, nimic nu mai este acceptabil. Asta deoarece nu intelegem ce are de-a face \"noeza\" husserliana cu \"spiritul lumii\" grecesc sau cu nominalismul lui William Large. Acest colaj este \"rapsodic\" si nu \"simfonic\" deoarece lipseste o teza sau o idee de ansamblu.