Ca un semn, ca un autograf bizar

Dumitru
îl văd pe Dumitru într-un mod în care ar fi putut să facă parte din viața oricărei persoane, că a fost din familie, că a fost vecin sau prieten, este un om care lasă urme, un om cald, un om înțelept pătruns de vremurile trecute. Poemul este plasat în real dar nu și în cotidian din cauza sensurilor profunde pe care le capătă. Aceste sensuri aproape că pot fi palpabile de la începutul până la sfârșitul acestui poem din pricina forței și constanței pe care o au versurile. Sunt multe elemente care apar oportun, încurajând si completând această atmosferă desprinsă din copilăria generațiilor născute înainte de 90’ “halatul spălăcit din molton”, “dulapurile verzi din bucătărie”, “ieșeam la plimbare cu bicicleta în parcul din spatele blocului”(azi probabil vom găsi doar parcări neîncăpătoare sau doar alte betoane), “poze stângace cu aparatul negru rusesc” (de altfel pasajul “îmi făcea poze stângace cu aparatul negru rusesc/pe care-l purta agățat de gât ca pe un soi de verdict” este preferatul meu), etc. Finalul este unul care apare inevitabil și este plasat în jurul vârstei la care nu înțelegeam atât de bine astfel de evenimente (poate că acesta era unul din motivele care stăteau la baza felului mai blând în care erau suportate/percepute). Mi-a plăcut! În spatele versurilor “se ascunde” o mâna sigură care reușește să își evidențieze umanul dinlăuntru într-un mod de remarcat. Bine ai venit pe Agonia, vei găsi mulți oameni minunați aici!