Poezii

Risipitor, Ca fiul în lume plecat, Dragul de dor Se smulge Tăcerilor albe. El vrea să-l strigi Și să-l plângi Cu șiraguri în salbe Crescute în inima-n care Focul e jar mocnit În asfințitul

Moare lumina galbena A toamnei In fumul rugului De frunze Si ostenite pasari Cad pe buze; Cuvintele – apun in culise Cu zbateri de aripi confuze. Doar nerostirea Si vantul Alearga de

Zâmbetu-ți e o cireașă, Sărutarea-ți o căpșună, Trag pe mine o cămașă Și dau fuga pân’ la lună Și de-acolo merg la soare, Strâng în brațe-un snop de ploi; Acum nu mai știu cum

Imi aduc aminte de mine, Care exist De la prima zvacnire A lumii… M-am nascut Abia acum... Orfan de lumina, Cu dorul de dor, Calc pe pamant Cu trupul de nor, Pe brate-mi cresc

Sa-mi dati inapoi Perechea mea de aripi! Si am sa zbor eu Zborurile voastre, Si-am sa va bat In geamuri Cu fiece ploaie. Si-am sa va ning In fiece iarna A copilariei din

Talpile mele Striveau fara mila Iarba si pietre, Poieni de lumina. Calcam cu durere Roua-n picioare Si inima mea Nu mai avea culoare. Am smuls-o din locul ei Cu un zambet de toamna