gene de gând

...lin cobor pleoapa, las genele să-mi mângâie gândul... îl privesc în ochi și văd lumina strălucind pentru mine... mă prind în valsul de lumină, în ritm de un-doi plutind, trei zâmbind!... reverență profundă, cu fruntea sufletului, plecată-i fac, pygmalion numindu-l, galatee idealizată eu însămi năzuind... în reverență ating timid pământul, negru si real, ascunzător de găuri purtatoare ale răului, poate în șarpe definit... timid, obrazu-l plec, arzând în negrul infinit... fără cenușă; zăresc fragilitați de floare, mlădiindu-se, învingând fără victorie, în drumul spre rază... învăț să cred în iubire severă, dăruind și primind, în efemer veșnicind... și totuși, idei contrare sunt, adevăruri ce se exclud... naivă devin?... caut puncte de sprijin, a treia idee, de pace între primele două, simplificate fantezist (?!) în alb și negru... și, ciudat, o regăsesc mereu; poate din optimismul invariabil al căutarilor, poate din acceptarea transformării din pygmalion în higgins, din galatee în fireasca eliză... și-l privesc din nou în ochi, pe el, felul meu de-a fi sau poate destinul meu... uneori verdele-mi se pierde în culoarea vântului turbat... dar verdele este speranță, sevă trăgându-și din imaginație, din fantezie, punte între copilărie și maturitate, aliat in lupta cu destinul... de la egal la egal... când din sfârșit înflorește aripa unui nou început... mereu..., ...ai lăsat gândul tău împletit în genele mele!...