Înainte răsare Ostilia

_____Într-o noapte au defrișat pădurea. Au rămas numai buturugile fierbinți de lavă din care se ridică fumul ce imită forma arborilor tăiați. În noaptea următoare, umblu aproape goală printre ele, cu oglinda bombată ca o lună așezată în dreptul pieptului. Cele mai apropiate coroane încep să se răsfire în bătaia lui, iar pântecul dezgolit rămâne expus albului adânc din care sunt alcătuite picioarele mele de abanos. O dată cu primii pași apar și primele urme: abdomenul pulsează, dur, moale, dur, moale, stângdreptstângdrept, alerg de-acum, având grijă să calc numai pe cele două raze reflectate de scutul argintiu, doi ouroboroși de lumină vie care au în loc de laringe tălpile mele jilave. Fuga se concretizează: abdomenul se umflă și ia forma scutului, scutul se aplatizează și ia forma sânilor, degetele se încurcă printre rădăcini, tălpile urlă o ruptură metalică, prelungă, ruginită; insuportabilă. Dragonii neconvergenți s-au împletit într-unul singur, eu zbor deasupra lui, cu retinele ca niște aripi calcinate din vârful cărora curg rîuri de argint coloidal. Plutesc așa până dimineața, îngropată în țărână vegetală și rădăcini de pământ; în acest timp dragonul copilăriei își desface dureros de încet fălcile și se întinde, renunțând pentru totdeauna la dimensiunea sa infinită. _____Înainte răsare Ostilia, cu razele ei în formă de plopi retezați. Coroana ei corozivă destramă totul împrejur. Mă sprijin de vântul care bate printre trunchiurile drepte și aștept luna care, într-adevăr, se rostogolește dezordonat pe cer, ca un cub de mărăcini prăfuiți. La zenit, adică deasupra pântecului meu scânteietor, doldora de pămînt gras, o rază se întinde și luminează un hublou cu nituri fosforescente. Întind mîna să îl deschid, însă tresar îngrozită la vederea bucăților de rădăcini care au rămas încurcate printre degete. Câmpul lor dodecagnetic a fost îndeajuns de intens ca să-mi albească pupilele... _____“...înregistrarea începe să s”, “sseeeee”, “șteatragh-”, ”-hhAAHHh-”, ”-hgă”, mai aud.