Colt

Ambrozia unui suflet de-al meu: toamna sufletului. Când plouă peste noi adulmec durerea, mă hrănesc cu roua. Să-mi spal și ultimul vis, îl clătesc în lacrimi și- apoi, îl atârn de-un colț de zâmbet puțin ciobit, de Soare. Chiar vroiam să zbor peste norii ce-au uitat s-apună... Răsare speranța in colțul de suflet încă prăfuit de vise. Încă mai sper să ating frunza gri din capătul gândului. Cine moare înaintea zorilor?