Poezie
Mit țigănesc
2 min lectură·
Mediu
Mit țigănesc
Într-o oarecare seară,
Stăteam și noi odinioară,
În toiul unei mari petreceri,
La bârfă cu țigani și ceteri.
Unul vroia să-i fiu iubită,
Să fug cu el și părăsită
Să nu fiu niciodată-n viață,
Dar nu știa că sunt de gheață.
Altul vroia să îmi ghicească
În ochi iubirea cea lumească,
Și cum s-a pus el pe ghicite
S-a stins și focul prin vrăjite.
Þiganca, vrăjitoare mare,
Mi-a scris pe cer cu supărare
Să nu iubesc decât o floare,
O floare roză la culoare.
Ani au trecut și soarta-mi este
Să nu cred în a ei poveste,
Căci floarea mea are un nume
Și-i singură și ea pe lume.
Ar fi asemănare-n toate,
Căci prințul meu atunci când poate,
Aduce pentru mine-o floare
Și culmea – roză la culoare.
Dar nu cred în țigani și-n stele,
În zile albe, zile grele,
Cred în iubire și-n speranță
Și-n fata ce era de gheață.
Cred în amor și pasiune,
În gânduri vesele, nebune,
În noaptea de odinioară
Nu cred și o să mă doară.
Destinul meu e scris în soare?
Să vină cel ce vrea o floare,
Să vadă ce-i real din toate
Și să nu creadă-n vrăji și-n moarte.
Poate există, dar spun poate,
Așa cum poate am un frate;
Iubirea e destinul nostru
Și-nlocuiește orice astru.
004568
0