Omul in cautarea omului

E ciudat cum omul, in sinea lui un spirit hoinar, cauta sa fie apreciat, sa fie iubit, sa fie mai presus de ceea ce este. La fel de stranie e senzatia de recunoastere, a ta, a celor din jurul tau. Cand ti se pare ca lumea are feluri si feluri de oameni, gandesti ca locul tau e intr-una din categoriile acelea. Insa locul tau, dupa cum iti vei da seama e intre – oameni. Oricat de diferiti ar fi ei, impreuna sunt totul. Si ajungi la un moment dat sa iti para rau ca nu ai avut initiativa sa-i cunosti mai bine. Sa-i intelegi, sa le fii prieten. Ajungi sa plangi, stiind ca poate e ultima data cand ii vezi. Daca nu ultima, atunci una din putinele dati cand o sa-i mai vezi impreuna. Au fost. Suna atat de simplu si, totusi, nu este. Poate e rutina, poate e omul din tine. Ruperea aceasta de rutina, e o noua acomodare. Nu cred ca are de a face cu ceea ce simti. Insa omul va fi intotdeauna in cautarea semenilor. Si cand ii pierde, nu se stie cat timp, constientizeaza lipsa. Lipsa nu a rutinei ci a oamenilor. OMUL va dori intotdeauna binele semenilor. Oriunde vor fi, orice vor face, important e sa le fie bine. Sa fie fericiti. Iar daca fericirea e de neatins, atunci sa dovedeasca ca acel 99.9 exista. Sa va fie bine, fratilor! ( pentru a12aC…promotia 2005)