Eu, la feminin (5)

Cine n-ar vrea? În pofida tuturor evidențelor, căci bătrânețea nu e frumoasă. Deloc. Nu trebuie decât să privești în jur. În fond, amânarea morții e problema noastră a tuturor. Atâta doar că este cam greu să trăiești un secol când, după patruzeci de ani nu mai ai nici o căutare. Ca să nu mai vorbim de femeile care au prostul obicei de a trăi în medie cu 7,8 ani mai mult decât bărbații și pentru care, greutatea vârstei împreună cu dictatura eternei tinereți formează un cockteil de-a dreptul exploziv. Subînțelesurile culturale sunt și ele asurzitoare. „O femeie îngrijită ține la drum mult și bine!”. Ca o mașină. Doar să vrea. „Fiecare Maud își găsește Harold-ul ei!” Cu condiția să fie docilă și la dispoziția producătorilor de cosmetice sau a chirurgiei estetice. „O femeie de 50 de ani valorează cât două de 25!” În banii cheltuiți prin saloanele de frumusețe, probabil. Mass media repetă până la epuizare: țineți regim, zâmbiți, râdeți, rămâneți tinere... în timp ce-ți arată imaginea unei anorexice de 18 ani! A renunța, înseamnă a dezerta. Trebuie să fii femeie, a se înțelege feminină, să seduci chiar dacă ai ajuns în scaunul cu rotile. Dacă se poate, și dincolo de el. Să fim serioși. Promisiuni trucate ale tinereții fără bătrânețe. Basme. Adevărat, nevasta unui senator se conservă (ce cuvânt!) pentru mai mult timp și mai bine decât o muncitoare dintr-o fabrică de mobilă, spre o pildă. Dar cu ce preț? Și pentru ce de fapt? Femeile s-au obișnuit să se iubească prin ochii celor care le privesc și nu se mai plac așa cum sunt. Trist și adevărat. Totul se bazează pe narcisism și seducție, iar crema antirid întreține iluzia. Creează dependență. O femeie care nu mai e seducătoare, e ca un bărbat impotent. Recte, nimic. O negare a umanului. Prin urmare... ...femeile au cu îmbătrânirea o relație specială. Longevitatea nu e neapărat o binefacere. Deficiențe fizice și mentale, anemie, osteoporoză, depresii – sunt „bolile” mai mult sau mai puțin „sexuale” legate de ceea ce a devenit condiția fiziologică și afectivă a femeii în societatea noastră. Iar exigențele modernității tind să facă din această ineluctabilă aventură, o tragedie. Pentru că femeile trăiesc mai mult decât bărbații, și pentru că bărbații – privilegiu suspect – se căsătoresc cu femei mai tinere decât ei, văduvele sunt câtă frunză și iarbă. Trei sferturi dintre bărbații de 65 de ani sau peste, sunt căsătoriți, în timp ce la aceeași vârstă, mai mult de jumătate din populația feminină este văduvă. Așadar, văduvia este destinul femeii! Corolarul singurătății și vulnerabilității sociale, dixit sociologii și psihologii, la unison. Cu excepțiile care întăresc regula. Excepții care nu mai perpetuează specia și se numesc Theacher, Albright... Întâi constați că bărbații nu mai întorc capul după tine pe stradă. Apoi, că instalatorul nu-ți mai face curte și te taxează mai mult ca de obicei. La început te miri, pe urmă te simți fantastic, te simți liberă! Nu mai trebuie să fii preocupată să atragi atenția, să mergi la coafor, să te simți nenorocită că bărbații nu-ți caută privirile. Foarte curând însă, se instalează panica. Descoperi că nu e vorba de ceva trecător, de o pauză binevenită, ci de o transformare lungă și inexorabilă. Devii bănuitoare când soțul tău întârzie în conversații amabile cu vecina de la trei, o femeie mult prea tânără. Părerea ta. Drept răzbunare, a doua zi îți cumperi o nouă cremă hidratantă. Cea mai scumpă din magazin. Þii cură de slăbire ca să încapi în bikini-ul de acum zece ani. Serile te plimbi pe situ-rile porno și adormi cu gândul la cel mai sexy bărbat pe care l-ai cunoscut, cu 30 de ani în urmă... Diminețile te privești în oglindă tot mai mult și tot mai speriată, tot mai deprimată. Obsedată. Într-o bună zi, copii tăi te privesc și ei. Critic. „Mamă, asta nu ești tu!” Au dreptate, nu ești. Părul tău e roșu-morcoviu (a treia nuanță în decurs de o lună), iar hainele i se potrivesc mai bine fiicei tale decât ție. Semeni cu imitația nereușită a lui Cher. O mască. Jalnică. Și totuși, cum ar trebui să fii? Ai mintea și sufletul la fel de tinere ca la 30 de ani, dar nu e suficient. Nu te mulțumesc jumătățile de măsură, limitele impuse... Dar nu ai nici curajul să le încalci. Accepți resemnarea? Nu ești foarte hotărâtă, chiar dacă în fine, ai înțeles că bătălia pe care trebuie să o dai nu e pentru o imagine, ci împotriva tendinței de izolare care te pândește, împotriva renunțării și pasivității, împotriva ideii de deșeu biologic... Dacă mai poți, te consolezi, patetic, cu gândul că oricum, la 80, 90 de ani, când în sfârșit natura nivelează cultura, bărbații foarte bătrâni și femeile foarte bătrâne seamănă între ei. Se termină discriminarea...