Poezie
Acrostih
1 min lectură·
Mediu
Muțise cerul...
...Cu buzele reci a muțit...
Și mii de ani nimeni nu-i auzise glasul...
O zi a fost de-ajuns ca să înceapă corul:
Clopotul a trezit Pămîntul pentru a vorbi cu Dumnezeu.
Umbrele s-au desprins de sufletele moarte și șoptesc testamente străine.
Violoncelul ucide liniștea pe luciul strunelor sale.
Izvoare curg din oasele frînte ale lui Icar.
Nunta în rai a două enigme zidite în vecie.
Teii înfloriți leagă vîntul beat de tăria parfumurilor sale.
Ebenul se roagă fără șoapte să devină talia unei virtuoase viori.
Crinul adună în cupa sa lacrimile străvezii ale zeilor orbi.
Urusvati colindă cerul, binecuvîntînd în sanscrită.
Văzduhul coboară pacea din rai aproape de talpa unei cruci.
Inimi reci de porțelan bat în trupuri fals rănite.
Nu-mă-uita- flori țipătoare lăsate de Sfinți pe Pămînt.
Templele, împodobite cu spini ca-n ziua Răstignirii, nu vor să mai tacă.
Ecouri înfipte în zidul părăsit al unei case pustii.
...CUVINTE...CUVINTE...
Și cînd a învățat cerul să vorbească?
(Martie-Aprilie 2008)
012383
0
LP