Poemul Evident

ziua de la inceput. Acela. Este de fapt sfarsitul (pe care nu-l asteptam) Marii Inchipuiri, Visului cel mai lung dintre toate. Aseara am trezit pe cineva, eu si el, trezitul, comportandu-ne de parca nu am fi fost unul si acelasi. Am vorbit, am baut o cafea, ne-am salutat la despartire si la intalnire, am spus bancuri tembele si am baut apoi la aceeasi masa. Noi.

Ne-am si certat pentru ca trebuia sa fac orice pentru a-l aduce inapoi din somnul cu melancolii, intuitii si alte vitralii prin care vedea el lumea. Bucatile de geam colorat pe care le privea nauc ii erau suficiente, de el create si daruite siesi. Si bineinteles ca nu era bine, nu avea sens. Am strigat unul la altul, am tacut si am spart pahare. Aud. “Arbeit macht frei”.

Si muzica se auzea tot mai puternic, so very fucking much more. Yeah ! Aurii duri ai purului sange scris frumos

Aurii de os

Sa cautam marii ---------- sa fim

Cu simfonia cu Berlin.

---------- spre stergerea ------- odata

Sub ruperea de-a fi cuvant

« a fi cuvant » imi place il voi

tine minte

come within.

se fac de toate dupa masuri cu vant

de FL.

Absida lor.

Singapore se incearca imi place.

Voi zi frumos

TU.

Atat de mult, prea mult despre ce-a

fost

Si-aici, NUMAI AICI am sens.