Fără titlu

Era noapte.Bestia plecase, mă lasase singură acolo printre cadavre și șobolani. Nu-mi mai era frică, învățasem să-mi stăpînesc teama , lucrînd zile și nopți alături de el, la patologie. Mă gîndeam la acei tineri neînsemnați pe care-i diseca fără emoție, la chipul acela pămîntiu, grețos, care mă urmărea plin de ură, parcă măsurîndu-mi fiecare gest. Uneori venea beat, cu înca doi trei colegi de breaslă. Cum pot să descriu înca acea sală de disecție , amenajată la subsolul unei case de pe lîngă piața unirii? Era la demisol, de fiecare dată mă împiedicam de cele cîteva pietre uzate , de acele trepte erodate, gri, care duceau într-o hală mare cu două încăperi.În prima încăpere,erau morți, atîrnati pe pereți în cîrlige, precum porcii..femeile pe un perete, bărbații pe alta. În cea de-a doua încapere erau mese de disecție,o masuța de machiaj cu oglindă, un dulap maro cu două uși,in care erau de obicei cele mai proaspete cadavre, închise în saci de plastic de culoare transparentă, albă.Nu pot uita chipul unei tinere de circa 16 ani, cu părul lung si roșcat si ochi verzi, trupul acela cadaveric moale, lunecînd din sac, ochii monstrului fixați asupra victimei.De fiecare dată spunea că eu voi urma, dar nu-i reușeau niciodată propunerile. Odată m-a aruncat , beat fiind, de la etajul doi al unei clădiri. Imediat după un accident inscenat prin 1983, de pe urma căruia nu avusesem nici un fel de urmări.M-a dus de acolo si m-a închis intr-o cameră necunoscută. Cînd am ajuns jos,am simțit că tot trupul meu se umflă, că pot aștepta o lumină bizară la capătul unui tunel adînc. După comă, deci după doua trei luni, m-am trezit din nou în camera mortuară. Paradoxal este faptul ca nu m-am speriat nici atunci. M-am speriat numai atunci, cînd, un mort, s-a mișcat a dat semne de viața. Era un baiat blond, cu parul lung pînă la umeri,cu fața prelungă.Îl chema Dan.