Poezii

Ciot de copac trăznit în asfințit sunt, Orfan de sevă, suflu, lumină și văpaie, Plâng, domolit, în pumnul cuprins de vâlvătaie, Și lacrima nu stinge, ci-apprinde gând din gând. Mă doare ramul

Am întâlnit cândva un copil care plângea în hohote. Avea părul alb și fruntea – matcă de apă ce a fost. Plângea pentru că i se furaseră gândurile Plângea pentru că toate

”Și ora nu mai putea fi ajunsă Într-un tărâm de dincolo de tot Și de toate”. (Florin Bratu, Filă de jurnal) La picioarele mării Printre ruini de nimfe Privirile-ți cărunte Liră Și

Zac sub aripa unui monstru fără ochi fără suflet fără surâs Uneori îmi topește primăverile alteori îmi spânzură iernile. Mă ghilotinează încet azi un cap mâine un altul și mă

Se ia verbul nud la infinitivul pur al vremilor dintâi. Se așază încet pe foaie se descojește bine și miezul ce rămâne se trece prin mașină. Semințe de mai are lăsați-le-ngropate cine