Delma, dragostea mea

După o noapte petrecută în vagonul dormitor, am ajuns în sfârșit la familia prietenilor mei, care urma să-mi fie gazdă pentru următoarele câteva zile. Masa era pregătită, n-am așteptat să fiu invitat a doua oară și am început să-mi ung feliile de pâine cu untul care se afla la îndemână, într-o untieră elegantă din porțelan. Dat fiind că de foarte multă vreme, în urma unor analize medicale defavorabile consum preponderent margarină, savuram gustul untului cu plăcerea consumării fructului oprit și într-adevăr, de multă vreme nu mai mâncasem un produs atât de gustos. La un moment, în pauza dintre două îmbucături, am întrebat-o pe gazdă: -ce-i cu untul ăsta, așa gustos, l-ați făcut voi în casă? - Nu, mi-a răspuns, nu e unt, e margarină dar nu mi s-a părut elegant să aduc la masă o cutie de plastic și am mutat-o în untieră. Surprins am continuat să întreb, - dar ce margarină? - E Delma, mi-a răspuns. Cred că e inutil să vă mai spun că următoarea îmbucătură avea gustul pe care-l știam de atâta vreme, al celei mai ieftine margarine pe care ori de câte ori o cumpăr, ca să nu fiu acuzat de zgârcenie îi găsesc scuza că e cea mai slabă și fără colesterol... După această cumplită festă pe care mi-a jucat-o imaginația, nu mă mai mir ca mă simt în Dacia mea 1300, veche de 10 ani, la fel ca Viorel Cataramă în nu știu ce marcă auto de serie mică și cu preț invers proporțional; nu mă mai mir că viața mi se pare frumoasă așa cum e și poate că de multe ori e mai bine să știi mai puțin și să trăiești mai mult!