Scrisori pentru mai târziu și alte monologuri

N-am reușit să țin în viața mea un jurnal ca lumea. Cred că nu am trăit prea mult în tot acest timp, deși mi-aș fi dorit. Până acum n-am strâns decât câteva lucruri mărunte, care nu reușesc să spargă pereții acestei cutii cu nume de „rutină”. Nici măcar C., căruia am decis să-i dedic totuși câteva pagini din viața asta monotonă a mea, fiindcă m-am săturat să adorm vorbindu-i. Ai să-mi spui că e un motiv subțire, o scuză neinspirată, dar ce-ți pasă ție, la urma urmei? E tot ce pot face. În fond, locul meu e aici, în rândurile astea care se cer a fi scrise, șterse, plânse, regretate. Nu am altceva în totalitate al meu – decât pe mine. (Și nici măcar nu știu pentru cât timp.) În fine. Noaptea asta ne plouă cu stele, dragule. Poate, cine știe, mai există și dorințe care se împlinesc. Greu de crezut, oricum. Eram întotdeauna de părere că astea sunt pretextele prin care punem totul pe seama cerului și noi stăm frumușel în fața televizorului, așteptând ca până dimineața să fie totul exact așa cum ne-am dorit cu câteva ore înainte. Ne vom vindeca vreodată? Se apropie toamna... Încă un motiv pentru care m-am întors la ciornele mele – era și cazul, după atâta timp. Încep să se încheie poveștile verii la fel de spontan cum au început. „Da, știu cine ești în august, dar în septembrie... cine ești?” O fi având și întrebarea asta un răspuns: ridici din umeri. Nici nu așteptam altceva de la un... De la tine. Nu mă-ntreba nimic. Taci și ascultă-mă. E singurul lucru pe care ți l-am cerut vreodată. Iar începi? Nu îmi plac finalurile de săptămână, știi asta. Știi, dar nu ai înțeles niciodată. Sau nu ai vrut. Ȋn zilele astea două toată lumea te caută - până și pereții. Toți strigă numele tău, însă eu știu că la final de săptămână ești un mit. Aș putea încerca să fac din tine ceva tangibil, dar aș încerca degeaba. E sâmbătă seara... Numai țigara îmi ține de urât, stinsă în scrumieră. Nici nu știu ce aștept. N-ai să vii. Mi-ai spus atâtea povești despre tine, încât eram pe punctul de a crede că undeva, pierdut printre cărțile astea, exiști. Dar poveștile nu pot fi decât povești, și ele îmi leagănă sufletul seara când singurătatea-mi cântă despre toți oamenii pe care nu i-am cunoscut, despre toate momentele pe care nu le-am trăit, despre toate cuvintele pe care nu le-am spus, despre toate persoanele pe care nu le-am iubit. Până și asta e o rutină. Ȋntotdeauna faci pe magicianul cu mine. Vinerea, trucul disparițiilor e la ordinea zilei. Ȋncepi cu un urs de pluș, apoi urmează o carte, apoi o floare, apoi tu. Și știi că niciodată nu rețin formula prin care să te aduc înapoi. O fi începând cu „Abracadabra”, dar cuvintele magice nu mai au farmec fără baghetă, fără joben, fără glasul acela menit să așterne suspansul printre spectatori. Și atunci mă așez la masă cu dragele mele – ciornele – și ne omorâm timpul inventând scenarii pentru copiii care învață să iubească din cărți. Luni reușești să găsești drumul spre ceea ce numești tu „casă” și parcă în tot acest timp nu s-ar fi întâmplat nimic. Unde pleci? De ce pleci? Cine ești atunci când pleci? Mi-aș dori să dispar eu vineri seara și să-ți calc pe urme. Practic, de la tine am învățat tot ce știu. După tine am mers toată viața mea... Nu mi-ar fi greu să găsesc urma pașilor tăi. Însă știi că mi-e teamă. Mă citești fără ca ochii noștri să se întâlnească măcar. Te urăsc din cauza asta. Și râzi, și-ți place să te urăsc – ai impresia că sufăr mai puțin. E teribil jocul ăsta al tău. Þi se pare că sunt și eu o pasăre Phoenix și că voi renaște de fiecare dată, cu fiecare început. Visătorule! Câte suflete încap în sufletul ăsta mărunt al tău? Am fi putut măcar o dată, o singură dată în viața noastră, să vorbim despre noi. Despre ce suntem, cine suntem, ce căutăm, ce am vrea să fim, ce ne-ar fi plăcut să fim, când ne-ar fi plăcut să fim, unde... Aș avea atâtea întrebări pentru tine, dar e sâmbătă. Ar trebui să aștept ore întregi ca să primesc un singur răspuns, iar timpul ne șterge întrebările. Îmi construiesc singură ipoteze peste ipoteze. În fond, nu e nimeni să le contrazică. Lumea asta încercănată a ta nu-ți mai permite să vezi mai departe de înăuntrul pleoapelor. Mi-e teamă că luni va fi altfel. Cred că ai uitat drumul înapoi. Ar trebui să-l uit și eu și să opresc așteptarea. M-am săturat să decupez fragmente de ziar, să-ți scriu jurnale „duminicale”, să-ți dedic scrisori pe care nu ți le trimit niciodată, să stau într-un apartament portocaliu și să aștept să prindă și viața mea un contur în mâinile tale. Mi-au plăcut finalurile de săptămână de când mă știu, doar că am uitat asta. Păcat. Poate ne vom întâlni într-o zi, la o cafea amară, și-ți voi spune atunci câte frunze au căzut toamna trecută, câți îndrăgostiți au trecut pe alee visând, câte povești mi-au vorbit despre tine, cât de mult nu te urăsc... S-a hotărât: mă mut. Visam demult să-mi iau o rulotă, să călătoresc prin lume, să nu rămân niciodată prea mult în același loc, de teamă să nu apară vreun „tu” care să facă dezordine în tot haosul ăsta cu care m-am obișnuit de când mă știu. Și totuși, iată-te imprimat în creierul meu ca un refren de proastă calitate care-ți sună în cap toată ziua, fără să-l poți scoate pe ușă afară. Poate în drumul meu spre mine însămi te voi lăsa deoparte, cuminte, într-un sertar, până voi căpăta suficient curaj să te privesc în ochi. Mi-e dor să știu cine sunt. Am fost mereu mult prea ocupată să te pictez, să răspund la întrebări pe care nu ți le-am pus nicicând, să te descopăr, să te caut, să te aștept, și tot ce știu despre mine este străina de care mă ciocnesc în oglindă în fiecare dimineață – nesigură, încercănată, aproape transparentă. Cred c-ar fi cazul să visez mai puțin și să trăiesc mai mult. Practic vorbind, nu în ciorne de doi lei dedicate ție, în speranța că ai să le citești vreodată – sau nu. Acum, noapte bună, amicul meu drag! Am înșirat destule nimicuri pe ziua de azi, ți-ajunge.