Viata pe cont propriu

Poate ca suna bine: sunt pe cont propriu de acum! Poate ca suna a libertate totala, de decizie, de optiune, de atitudine, de alianta sau non-alianta, de orice... Tentant ca fructul interzis, cand privesti la aceasta libertate de dincolo de ingraditura deasa a restrictiilor unei familii mai mult sau ami putin inflexibile la nevoile, dorintele, visele_tale_de_una_singura... Doar ca, pusa fata-n fata cu situatia ca atare, de a fi pe cont propriu, dupa ce toata viata ai invatat doar cum sa submiti cat mai alegant cu putinta si intotdeauna, la nevoile celuilalt, trecand cu mult granita crestin-umanista a conceptului heideggerian de \"grija pentru celalalt\", viata pe cont propriu, pe primele sute de metri, te poate speria si lovi atat de tare, ca un soc mecanic extrem, care produce decorporalizarea. Am trait acest soc mecanic candva, cazand de foarte de sus, si m-am vazut din afara corpului cum cineva imi ducea trupul spre un scaun. A durat cateva zeci de secunde sau cateva minute, n-as putea spune exact. Dar atunci, eu, ca spirit, ca suflet, nu am mai apartinut trupului meu si nici el mie. L-am simtit strain si, cand mi-am revenit, abia cand mi-am revenit, m-a cuprins o groaza imposibil de descris in cuvinte. exact asta simt acum, fata-n fata cu o optiune pe care nu stiu daca o vreau sau nu, daca ii fac sau nu fața: viata pe cont propriu! habar n-am daca viata asta imi mai apartine sau daca ii mai apartin, parca sunt suspendata intre doua spatii si-ntre doua timpuri, cu toate simturile invelite in vata si cu o senzatie acuta ca, daca urlu,nimeni n-o sa auda... Ma sperie viata pe cont propriu! Cineva ar trebui sa-mparta bastoane albe si ochelari cu lentile negre pentru fiecare om care are de parcurs primele sute de metri in viata pe cont propriu. Ar trebui sa existe o legislatie speciala, hiperprotectiva, pentru ei si cate un insotitor platit regeste de-o instanta divina...Dar n-ar mai fi viata pe conta propriu at all, right?!?