Vesnicele intrebari!

Viața – o învălmășeală. Merită sau nu s-o experimentăm? “Viața este o vale a plângerii, plină de dureri” – spunea A. Schopenhauer. Nemaiavând dorințe, nemaiavând vise, nemaiputând privi în perspectivă, toate astea ne dau senzația pierderii complete a legăturii cu propria persoană, pierderea completă a contactului cu propria viață. Golul din față ne trage în vâltoarea sa, neputincioși să ne împotrivim, ne lăsăm în cădere liberă. Ne prăbusim. Ne e frică de nimicul din față, dar ne resemnăm imediat. Cum să gestionăm golul acesta imens de care dăm în orice direcție am lua-o? Cum să găsim o cale acolo unde nu exista nici una? Ce sfat să luăm, când nici unul din cele primite nu ni se potriveste? De parcă am fi blocați undeva în trecut, prezentul pare că se strecoară pe lângă noi fără să-l observăm, iar viitorul pare total inexistent. Nu putem sta nici locului, dar n-avem nici încotro a ne duce. Și iar simțim hăul de sub picioarele noastre. Ce ne mai rămâne de făcut? Existența noastră ni se pare zadarnică. Nimic pare să mai aibă vreun rost. Suntem și, în același timp, nu suntem, căci nicicum nu reușim să ne întrevedem. Unde-i elanul cu care ne-am pornit în viață? Ne-am împleticit și atât de rău am căzut? Ne-am plafonat cu totul? De prea multă mobilitate, înșine ne-am pierdut din mers? Și de ne-am pierdut, cum să ne regăsim? Vrem să ne regăsim? Vrem cumva un alt eu? Privim cu mândrie în urmă și suferim pentru că nu mai putem fi ce-am fost. Care este sensul, scopul vieții noastre? Am fost creați cu un scop anume sau pur și simplu din întâmplare? Care ne este menirea? Suntem doar testați că să mergem mai departe, sau aici se termină totul? Putem sau nu putem să fim stăpâni pe propria viața? Dacă “da”, atunci cât de mult putem fi stăpâni? Cât de mult putem controla factorii externi care intervin și ne influențează cursul vieții? Dar pe cei interni, născuți din zvărcolirea propriei imaginații? Le putem da sau nu o altă întorsătură? Și dacă putem, suntem oare în stare, avem destulă tărie și forță să ne luptăm? Cât de mult putem rezista și la câte încercări suntem dispuși să participăm? Merită oare efortul depus? Trebuie să ne descurcăm singuri sau ne ghidează vreo forță superioară? Des mă întreb de este vreun scop nobil pentru care am fost creată sau doar acela de a mânca, de a defeca și de a muri? Refuz să dau frău liber preocupărilor de mai sus și încerc să dau o altă conotație vieții, sau cel puțin să caut. Deznădejdea, îndoiala îmi dau târcoale atât seara cât și dimineața. Le mai along, dar moralul mi-e la pământ, rău lipit de pământ. E greu să fi om cu multe idealuri și puține posibilități, pare că nimic nu mai iese din toate câte mi-am planificat. Planurile mi se încă de la proiectare. Nereușită sau inoportunitate? Incompetență sau imposibilitate? Loc nepotrivit sau scop nepotrivit? Odată cu trecerea timpului, am senzația că pe măsură ce mă zbat mai mult să reușesc în viață, în aceeași măsură nimic nu dă rezultate. Cu cât sunt mai pornită să creez ceva, cu atât se întețesc piedicile. Cu cât mă lupt mai tare cu greutățile vieții, cu atât acestea se înmulțesc. Cu cât mă împotrivesc sorții, cu atât se înrăutățește. Cu cât înfrunt destinul, cu atât acesta devine mai potrivnic. Cu cât mă încăpățănez și refuz să accept realitatea, cu atât îmi adâncesc și prelungesc suferința. Am greșit oare undeva, și daca da, unde? Pot să mă mai întorc înapoi? Categoric, nu. Și atunci senzația de inutilitate îmi tot dă târcoale. Viața-mi trece fără nici un fel de realizări care să reprezinte ceva, care să-mi dea un impuls și din care să-mi trag seva. Sunt o nulitate, existența-mi e total inutilă. Tot ce întreprind, nu duce nicăieri. Nu, nu de blocaje dau ci de pure anulări. Inutila-mi acțiune îmi domolește, reduce, stârpește elanul de a mai întreprinde ceva. Minusculă-mi, de fapt, inexistenta-mi influență asupra destinului e cea care-mi denotă propria-mi nulitate. Atunci îmi pun întrebarea: Oare atâta timp cât nu pot să-mi creionez eu însămi destinul, asta înseamna că destinul e cel care lucrează asupra mea? Eu joc rolul destinului? Oare am vreun rol? Și, dacă da, care e rolul acela? Căci din câte mi-e dat să văd, din câte mi-e dat să înțeleg, eu n-am nici un rol. N-am realizat nimic, nu realizez nimic și, teamă mi-e, timpul trece prea rapid, nimic nu voi realiza. Deci, sunt inutilă. Și sunt inutilă nu numai pentru propria-mi persoană ci și pentru toți și toate. “Trec printr-o criză?” ar suna o altă întrebare. Daca da, atunci înseamnă că această criză a început odată cu procrearea mea și aducerea-mi pe lume. Mai mult, aceasta criză persistă și, teamă mi-e că, nu se va sfârși nici prea curând, nici nicicând. Existenta-mi în sine e o criză. Cum să dau de capăt? Sau de un început? Sunt negativistă? E ceva acolo, ce-mi scapă? Nu văd, ceea ce ar trebuii să văd? Ce să fac ca să văd, ceea ce ar trebui să văd? Oare de-mi accept insuccesul și realitatea care pare că nu au alt curs, mă voi simții mai bine? Viziunea mea asupra vieții va fi alta? Starea spirituală se va îmbunătății? Teamă mi-e să nu mă scufund în autodesconsiderare definitivă, să mă izolez de tot, abandonând totul. Urătele gânduri, relele sentimente îmi dau o înfățișare cadaverică. Fața-mi gălbuie devine și mai gălbuie, ochi-mi se adăncesc mai profund în orbite iar de împăienjeniți par a fi niște hăuri. Efemeră și dezgustătoare existență.