Cîrciuma lui Bicuță

- Stau așa cîteodată și mă gîndesc… începu Săndel. Și mi se duce privirea aiurea, trece prin pahar… prin geam… prin oameni… și nu văd nimic. Doar o ceață, adică nimic clar vreau să zic. Parcă îmi pune cineva o pînză pe ochi. - Asta se întîmplă oricui, dacă are paharul gol dinainte, zise Bicuță. E simplu și la mintea cocoșului. Dacă vezi paharul plin, mai mult de trei secunde nu reziști, și mîna se întinde automat după pahar. Cum făcea cățeaua aia, Laika, a lu’ Pavlov, că și-acu’ mi-amintesc de la șicoală. - Aia a zburat cu satelitul, Bicuță, îl corectă Profesorul. Pavlov avea un cîine de laborator, dracu știe cum îl chema. Oricum nu contează. E specific oamenilor introvertiți, visători. Dar poate că și Săndel are dreptate, cu paharul în față se amplifică senzațiile. Mai ales dacă e gol. Și eu am avut un șoc dintr-ăsta, cînd am vrut să scot bani de pe card și mi-a apărut pe ecran \"fonduri insuficiente\". Nu puteam să cred că așa repede a ajuns criza la noi, că a dat faliment banca și nu mai are bani. Pe urmă am realizat că de fapt salariul meu îl scosese nevasta cu o zi înainte. Pe unii îi apucă stările astea la volan, și atunci e belea. - Cum adică, la volan? întrebă Micăle. Adică să ai un pahar de bere, pe bord, în fața ta și să conduci? Dar dacă se varsă? Ceilalți o priviră ciudat, dar nimeni nu catadicsi să-i răspundă. Micăle își făcu de lucru cu niște pahare. - Mie mi-a sosit o amendă în plic, zise Dan a lu’ Nașu. De la poliția rutieră. Mi-au dat amendă un milion și trei puncte penalizare. Cică am parcat pe interzis, în față la Penny. Mi-am stors creierii o zi întreagă să-mi amintesc cînd am parcat eu mașina acolo, că nici măcar nu e în drumul meu și nici nu prea intru în magazinul ăla. M-a lămurit nevastă-mea cînd a venit de la serviciu. Cumnatu-meu a avut nevoie de mașină, să-și cumpere un televizor, a luat-o pe a noastră și a parcat-o acolo, o juma\' de oră, suficient să treacă ăia de la circulație și s-o pozeze. Acu’, după ce-am lămurit chestiunea, am recuperat banii, mai puțin punctele, că au rîs și ăia de la poliție de mine cînd le-am spus să-mi ia punctele înapoi. M-au aflat și vecinii, îi observ eu cum chicotesc cînd ne întîlnim pe scară sau în fața blocului. - Ca în vorba aia „capra se bese și oaia pațe rușinea”, zise Bicuță. Unul face, altul trage. Cine se scoală de dimi… - Hai, lasă-ne cu proverbele, zise Profesorul. Mai bine zi-i lu’ Micăle să ne aducă niște bere. O bere bună ține de sete, de foame și de oboseală, spun englezii. Bine, nu e cazul la noi… Na, că o dădui și eu pe proverbe. Bicuță o strigă pe Micăle, care ieșise din cîrciumă. Micăle! Micăle! Unde ești fetițo? Asta dispare mereu cînd ai nevoie de ea, zise el spre ceilalți. Micăle apăru după un minut, cu o cîrpă în mînă. - Al dracu’ cățel, zise ea. O pusesem la uscat afară și ăsta mi-a șterpelit-o și trăgea cu dinții de ea. Jigodia naibii, abia i-am scos-o din gură. Scutură cîrpa de cîteva ori în aer, apoi începu să șteargă paharele cu ea. Care-mi spune și mie unde găsesc niște carne de vită bună? Că mi-a zis mama să cumpăr carne de vită să pună la cîrnați. - Găsești la Biță, răspunse Săndel. Înseamnă că ai tăiat porcul...Și nu ne-ai adus și nouă niște șorici... - Ei, na! Am cumpărat un porc împreună cu frate-miu și l-am făcut pe din două. Din obor l-am luat, de la un țăran din Scrioaștea. Ni l-a adus omul acasă, cu căruța și l-a tăiat în curte. E drept că s-a cam chinuit că a scăpat și a trebuit să-l alergăm pe după casă și în grădină. Ne-a rupt și folia de la solar și frati-miu s-a împiedicat de o sîrmă și și-a făcut niște julituri și eschimoze. Și colac peste pupăză, porcul era bolnav, avea trichină, n-am ales decît șoriciul de el, da’ și ăla mai mult ars. Așa că am cumpărat o juma’ de porc de la un vecin, că tăiase doi. - Echimoze, se spune corect, nu eschimoze, o întrerupse Profesorul. Adică vînătăi. - Așa să fie, cum spuneți dumneavoastră, că le știți pe toate. Adică sînteți un fel de talpa și omega aici, în restaurant. Acu’ mi-am adus aminte că eschimozele trăiesc la Polul Nord. - Că veni vorba de boli, zise Profesorul, anul trecut am intrat într-o bibliotecă de țară. Eram la un cerc pedagogic și ne-a invitat bibliotecara la o cafea. Și dacă tot am ajuns acolo, întreb dacă are vreo carte de-a lui Breban, că mă interesa „Animale bolnave”. „Ba, cred că o am” spune ea și se duce să o aducă. Eu mă așteptam s-o caute la „scriitori români”, dar ea trece mai departe și de unde credeți că o aduce? - De la scriitori francezi? îndrăzni o întrebare Poetul. - Aș! De pe raftul cu cărți de zootehnie. Că doar era vorba de animale, nu? - Mie mi-e milă de animale cînd le văd bolnave, zise Bicuță. Cred că era o carte interesantă, m-ar fi interesat și pe mine cum se vindecă fandaxia la pisici. Am avut o dată o mîță care tușea într-una. Răcise de la bere, că-i dădeam și ei să bea, îi puneam într-un castron, și ea n-avea răbdare să se mai încălzească, o bea așa, pe nerăsuflate, cum o aduceam, direct din frigider. S-a făcut bine după un timp, dar nu s-a mai atins de lapte de atunci. Breban ăla cred că e un veterinar bun, nu scria și tratamente în cartea aia?