vacanță

În sfîrșit scăpăm de cele 43 grade la umbră și plecăm în Ardeal, la Poplaca, unde prietenii noștri sibieni, George și Pușa au o căsuță de vacanță. De cîțiva ani ne petrecem, în fiecare vară, timp de cîteva zile, o parte din concediu. Încărcăm mașina pînă la refuz „Iar iei toate prostiile după tine”, mă taxează soția, dar eu știu ce știu. E mai bine să fii prevăzător, așa că mi-am luat două treninguri, trei perechi de pantofi sport, două scurte de ploaie, pantaloni scurți, pantaloni lungi, cămăși, vreo șase tricouri, aparate, încărcătoare, lenjerie intimă și tot ce presupune strictul necesar șederii noastre. Fiul meu, Grigoraș, de 14 ani, își ia placa de skate și echipamentul de înregistrare video, în Sibiu îl așteaptă o gașcă și vor să facă filmări. Fata, Livia, e mai mică, are doar 7 ani, și se mulțumește cu cele patru păpuși Barbie pe care le tot dezbracă și îmbracă. Mai merge cu noi și Adriana, „țața” adică, sora mai mare a soției, care-și linge rănile după o ruptură conjugală și are ochii roșii de plîns. Plecăm dimineața, pe răcoare, adică așa ne-am propus. Ne-am întors însă din drum, după acte, pantofi cu toc, ursuleț de pluș și oala cu sarmale, așa că, pe la orele 10 am reușit să demarăm, cînd deja termometrul arăta 36 de grade. - Sper să nu conduci ca nebunul, acum, mă atenționează soția. - Fii liniștită, dragă, am atîtea suflete în grijă, îi răspund eu, și reduc puțin viteza, la 115 km/oră. - Mami, fac caca, se aude glasul Liviei. Să opreascăăă! Caut un loc unde să pot opri, dar tocmai traversăm o comună care nu se mai termină. La marginea satului opresc, dar era prea tîrziu. Mai pierdem cîteva minute să ștergem bancheta din spate. Ajungem și pe Valea Oltului și ne oprim să mîncăm ceva, la o terasă. Pescuiesc în silă cele trei bucăți de carne din ciorba de burtă, în suspinele cumnatei. - Auzi, de ce nu bei ceva? Ia o votcă, alcoolul face bine la depresii, o îndemn eu. Mai bine beată decît tristă. Þața se conformează și dă pe gît o sută de votcă. Pe urmă plecăm la mînăstirea Cozia, nevastă-mea ținea morțiș să aprindă lumînări. În poarta mînăstirii stau cîțiva cerșetori pe care îi ignorăm. Pe țața o apucă sughițul. Eu îmi amintesc de versurile dintr-o manea pe care am auzit-o în piață „dă-i cu șprițu’, dă-i cu șprițu’ pînă m-apucă sughițul/și apoi cu bere rece pînă cînd sughițul trece”. În curtea mînăstirii e răcoare, sunt pomi destui și e umbră. În biserică e și mai răcoare și e multă liniște, nu se aude decît murmurul rugăciunilor. Și sughițul țaței, evident. Îi arăt lui Grigoraș fîntîna cu apă sfințită, în care credincioșii aruncă bani pentru a li se împlini dorințele pămîntești. - Aici, la mînăstire, am fost făcut pionier, cînd eram în clasa a treia, îi spun eu lui Grigoraș. - Nu la - hîc! – Vidraru? Mă întreabă Adriana. Că de obicei acolo se făceau pionerii, la – hîc – baraj. - Eu am fost făcut aici, în turul doi, că nu eram premiant. Mi-aduc aminte că pescuiam monede cu magnetul din fîntîna asta. Dar nu prea aveam îndemînare, abia dacă am strîns cinci lei. E drept era și lumea mai săracă, aruncau doar monede mici, de douășcinci, de aluminiu, mai rar de un leu. Acum văd și bancnote plutind. Adriana scoate din geantă o bancnotă de cinci lei și o aruncă în fîntînă. „Dă – hîc - Doamne!” suspină ea și își șterge o lacrimă din colțul ochiului. Plecăm iar la drum. Pe la Cîineni ne oprește poliția rutieră. Un agent, în mijlocul șoselei îmi face semn să trag pe dreapta. Mă gîndesc ce greșeală am făcut și nu-mi vine în minte niciuna. Farurile sunt aprinse, de depășit n-am depășit pe nimeni, viteză n-am avut… Pregătesc actele în timp ce polițistul se apropia de mine. „Dați-mi niște bani, să pun în acte, așa, preventiv, portofelul meu e în portbagaj”. Grigoraș îmi pune între filele talonului o bancnotă de zece lei. „Ajunge ?” mă întreabă el. „Cred că da, dacă e nevoie, plusăm” îi răspund eu. Polițistul ajunge la mine și eu îi întind actele. Se uită în fugă peste ele, dă de bancnotă, o ia în mînă, o pipăie nițel, apoi o pune la loc și-mi întinde actele. „Bună ziua! Zice el. V-am oprit ca să vă atenționez că au căzut pietre și se lucrează la șosea. Drum bun și o zi frumoasă”. - Tată, îmi dai banii înapoi? Mă întreabă Grigoraș, după ce am pornit. Că sînt ai mei. Scot bancnota dintre acte și i-o întind copilului. Bancnota era umedă. - Unde ai ținut banii ăștia de sînt așa uzi? îl întreb eu. Și deodată îmi pică fisa. Mă, tu ai furat banii din fîntîna mînăstirii. - Ba nu! I-am cules doar pe ăia care pluteau, am auzit eu pe unii care spuneau că ăștia care plutesc au fost puși degeaba, nu-ți împlinesc dorințele. Și nici n-au fost mulți, doar cîteva bancnote am luat, pe alea de o sută. Pe a țaței, aia de cinci lei, am lăsat-o. - Puterea – hîc – exemplului, se auzi vocea Adrianei din spate. Doar tu, cu – hîc – gura ta, ai povestit episodul de la Cozia, cînd te-a făcut pionier. N-am mai zis nimic, avea dreptate. Dar dacă îl văzuse cineva pe fi-miu? Era doar atîta lume pe acolo. Asta îmi mai trebuia, să ne dea la acatiste, sfînții călugări. Am ajuns în Sibiu, l-am traversat destul de repede, și iată-ne intrînd în Poplaca. Mirosul de balegă proaspătă, de vacă, ne invadă nările. Soarele apunea după dealuri, spre Gura Rîului, „Boca del Rio”, cum îi spuneau localnicii. Am parcat mașina și în timp ce femeile descărcau bagajele, am băut rapid trei beri. Þața s-a așezat lîngă mine, pe bancă și mi-a șoptit la ureche „N-ai luat la tine și niște votcă, din întîmplare?” Îi torn un pahar de palincă și ciocnim. - Noroc! Îi zic eu. Bine ai venit în clubul alcoolicilor declarați. - Noroc! Îmi răspunde ea, și dădu paharul pe gît. Mai îmi pui unul? *** - Ce ți-ai fi dorit tu, și nu ai realizat? mă întrebă Adriana sorbind din cafea. Își îmbunătățise cafeaua cu un deget de coniac, asta era ei porția de dimineață. Ceilalți nu se treziseră încă. - Aș fi vrut multe, dar cel mai mult mi-ar fi plăcut să am o cafenea, să-i dau numele Café Plaisir. Ar suna frumos, nu? Să stau toată ziua la o măsuță, într-un colț, să ascult Buddy Guy și jazz, în timp ce clienții își beau cafea sau cocktail-urile. Să citesc presa sau mai bine nu, că mă enervează. Să citesc romane ușoare sau poezii scrise de poeți anonimi, care să nu mă forțeze la muncă intelectuală intensă. Din cînd în cînd să salut cîte o doamnă care intră să-și bea cafeluța și să-i aprind o țigară. Am să pun cîte o țigaretă din partea casei, la fiecare ceașcă de cafea. - Asta parcă am mai văzut-o într-un film la televizor. Unul care își dorea să se pensioneze, să-și deschidă un bar și să asculte Buddy Guy. - Cred că de acolo m-am inspirat și eu. Dar ce e rău în asta? Important să fie muzică bună. Lîngă noi își făcu, discret, apariția, cățeaua vecinilor, Betty, o corcitură de maidanez cu tekel, cu blană maronie și ochii triști. - Ce faci, prăpădito și strîmbo? o întreb eu. Cățeaua clipește din ochi și dă din coadă, semn că e de acord. Din casă ies Michi și Grigoraș. Aia mică încă doarme. - Nici aici nu scăpăm de cîini, zice Michi. Nu e destul că în fiecare dimineață, cînd plec la serviciu, trebuie să trec printre maidanezii de la ghenă. Și primăria nu face nimic, parcă s-au înmulțit chiar. - Am auzit că nu știu care primărie, parcă aia din Caracal, a adunat toți cîinii străzii, apoi au adus de aici, din Poplaca trei cățele, ăștia au numai cîini mici, că mănîncă puțin, și, printr-un program științific de selecție repetată și încrucișări au reușit să scoată o rasă nouă de maidanezi, de talie mică, deci mai puțin periculoși decît dulăii ăia care fugăreau bicicliștii prin cartier. E drept, sunt mai mulți, dar sunt niște cîini mai mici, nu fac probleme. Și nici nu mai mănîncă așa mult, în consecință. Nici nu mai sar în tomberoane. - Nu era primăria din Caracal, intervine Adriana. Tot de pe la noi din sud, dar nu știu exact, poate Alexandria sau Videle. - Þațo, tu ești superstițioasă? O întreb eu. - Nu. Adică nu cred. De ce mă întrebi? - Te-am văzut făcînd niște gesturi. În fine…nu contează. Mi-am adus aminte însă de un amic. Făcea alergie la o melodie, „Piccola e fragile”. Îmi spunea că de cîte ori s-a făcut s-o audă, întîmplător, că el n-o punea, pricepi, i se întîmpla ceva nefericit. Eu îl mai șicanam cîteodată, cînd venea în vizită îi puneam cîntecul, uneori și la telefon. Pe urmă am renunțat, am observat că nu prea avea simțul umorului, n-am vrut să mi-l fac dușman. - Adică ce pățea? Mă întreabă Michi. Nu mi-ai povestit de asta. - Ba ți-am povestit, dar n-ai fost tu atentă. De exemplu, într-o zi, era în mașină și o cînta la radio. A făcut accident. E drept, era și cam băut, și cînd a încercat să schimbe postul, a pierdut controlul volanului. Eu i-am spus că era de așteptat să pățească asta, dar el nu și nu, că era un semn. Și au mai fost cîteva chestii, cînd s-a ars cu tigaia, cînd s-a bătut cu unii… - Aia cu bătaia cum a fost? - La o nuntă, cînta orchestra melodia aia păguboasă și el l-a luat la palme pe vocalist, că o face intenționat. Pe urmă au intervenit și socrii și nașii, s-au împărțit cîțiva pumni, în final au pus casetofonul, că formația a plecat. Bineînțeles, banii îi luaseră cu cîteva săptămîni înainte, dar asta nu i-a împiedicat să cînte la altă nuntă, că tocmiseră două în aceeași zi. - Cum se poate așa ceva? Adică să cînte la două nunți în aceeași zi? - Se poate, că de regulă mai vine și altcineva să cînte. Cîntă, cum ar veni în pauze. Cîntăreț de pauze.