principiul lui lavoisier

LN ne arata cum își cultivă un poet, în sensul transcenderii, al depășirii, inaccesibilitatea dorințelor: acestea, la început familiare și jucăușe, urmându-i părintescul îndemn, cresc într-adevar atât de mari încât la un moment dat își dă seama cât de mult s-au înălțat devenind, aidoma merelor verzi din vârf pe care \"nu le poate mânca\" obiecte sacrosancte la care nu-i (mai) rămâne decât să se închine.

Știa, desigur, că nu vor rămâne niște copii tratați cu indulgență de lumea actuală a cărei vitalitate (aerul) nu-l mai interesează: ”de la un timp ignor mult prea multe lucruri”.

Deși era conștient de condiția precarității fericirii, alternativa aleasă, de a se retrage din locul unde \"fiecare își vede de ale lui\", în primul rând fiindcă are tot mai puține lucruri de admirat - ”era o doamna in varsta dar distinsă” și el are permanent această dorință, de a descoperi frumosul în lucrurile supuse principiului lui Lavoisier, chiar și în cele sordide- nu este scutită de surpriza înstrăinării idealurilor sale ajunse dincolo de sfera umanului cotidian.